ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 23/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 529/F din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția l-a penală, în temeiul art. 152 raportat la art. 153 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a respins cererea persoanei condamnate S.A. de transferare într-un penitenciar din Republica Turcia în vederea executării restului din pedeapsa de 18 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 920 din data de 28 iunie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală în dosarul nr. 3642/2004 (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 600 din data de 31 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 22392/1/2005).

Analizând cererea cu care a fost astfel sesizată, Curtea de Apel a constatat următoarele: Prin sentința penală nr. 920 din data de 28 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3642/2004, Tribunalul București, secția a II-a penală a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de 18 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. a), i) C. pen., în sarcina acestuia reținându-se, în fapt, că, la data de 30 ianuarie 2004, acționând cu premeditare, pe fondul unui conflict anterior, a aplicat victimei D.E.H., într-un loc public, mai multe lovituri de cuțit, care i-au provocat leziuni grave în zona toracelui, cu afectarea inimii și a plămânului stâng, de pe urma cărora aceasta a decedat.

Prin aceeași sentință, s-a dispus deducerea din pedeapsa închisorii a duratei arestării preventive a inculpatului, începând cu data de 03 februarie 2004 și expulzarea acestuia de pe teritoriul României, după executarea acelei pedepse. Căile ordinare de atac exercitate de inculpat împotriva sentinței de condamnare (apel și recurs) au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 812/A din data de 25 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și respectiv prin decizia penală nr. 600 din data de 31 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 22392/1/2005, sentința respectivă devenind astfel definitivă și executorie.

Prin Hotărârea din data de 28 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2007/492 și rămasă definitivă prin neapelare la data de 05 aprilie 2007, Tribunalul Ankara, recunoscând sentința instanței din România, a dispus condamnarea inculpatului, conform legii turce, la pedeapsa detențiunii pe viață, însă, având în vedere prevederile interne potrivit cărora, în cazul cetățenilor turci condamnați de instanțe străine, pedeapsa aplicată nu o poate depăși pe cea stabilită prin hotărârea de condamnare, a redus pedeapsa respectivă la durata celei pronunțate de instanța română, respectiv 18 ani închisoare, din care a dedus durata detenției, începând cu data de 03 februarie 2004, dispunând totodată executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din Republica Turcia.

Potrivit informațiilor comunicate de către autoritățile judiciare turce, în cazul transferării persoanei condamnate S.A.

într-un penitenciar din țara de origine, aceasta ar putea fi liberată condiționat, conform legii interne incidente, la data de 03 februarie 2013, în condițiile în care pedeapsa aplicată, de 18 ani închisoare, s-ar împlini, la termen, în data de 03 februarie 2022. În același timp, prin adresa din 4 februarie 2011, Penitenciarul Giurgiu (unde persoana condamnată este deținută în prezent) a comunicat că aceasta are antecedente penale, execută pedeapsa închisorii în regim închis și poate fi propusă pentru liberare condiționată la data de 4 iulie 2017. De asemenea, în referatul întocmit de serviciul medical al aceluiași penitenciar, s-a evidențiat că persoana condamnată se află în evidența sa cu diagnosticul „diabet zaharat tip II, polineuropatie diabetică periferică formă senzitivă, dislipidemie, CICND, obezitate grad I". Raportat la împrejurările anterior menționate, instanța de fond a constatat incidența, în speță, a unui motiv pertinent pentru a fi refuzată cererea persoanei condamnate de transferare într-un penitenciar din țara de origine, astfel cum este reglementat în art. 153 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, motiv pentru care a respins cererea de transfer.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs condamnatul S.A., care a criticat-o pentru netemeinicie, solicitând casarea acesteia și admiterea cererii de transferare într-un penitenciar din republica Turcia, având în vedere circumstanțele sale personale. Recursul este neîntemeiat. Înalta Curte, analizând sentința penală recurată, atât prin prisma criticilor formulate de recurent, cât și din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală și temeinică.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, în mod corect, s-a constat existența unui motiv pertinent de refuz al transferării, reglementat de art. 153 lit. c) din Legea nr. 302/2004 întrucât există indicii temeinice că, odată transferată, persoana condamnată ar putea fi pusă în libertate într-un termen mult prea scurt față de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române, respectiv cu mai mult de 4 ani înainte față de momentul când ar putea interveni liberarea sa condiționată conform acelei legi și cu 9 ani înainte de data când pedeapsa aplicată s-ar împlini la termen.

În același timp, Înalta Curte constată că, deși refuzul transferării pentru motivul anterior menționat are doar un caracter opțional, acesta se impune în cauza de față, întrucât posibilitatea liberării condiționate a persoanei condamnate în țara de origine, după executarea a numai 9 ani din durata pedepsei de 18 ani închisoare, este de natură să împiedice însăși realizarea scopului, punitiv și educativ-preventiv, al acelei pedepse (aplicată pentru o infracțiune foarte gravă, de violență extremă, având drept consecință decesul unei persoane și executată în penitenciarul din România în regim închis), fără ca starea de sănătate a acesteia, care nu prezintă o gravitate deosebită și nici celelalte motive invocate să constituie argumente suficient de puternice pentru a justifica o astfel de clemență.

Înalta Curte va respinge, în consecință, ca nefondat recursul formulat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. În conformitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 302/2004 cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi suportat din fondul Ministerului Justiției, iar onorariul interpretului de limbă turcă, din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă S.A. împotriva sentinței penale nr. 529/F din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția l-a penală. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a recurentei persoane transferabile, în sumă de 320 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație si Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 ianuarie 2012.