ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 23/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 529/F din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția l-a penală,

în temeiul art. 152 raportat la art. 153 lit. c) din Legea nr. 302/2004

republicată, s-a respins cererea persoanei condamnate S.A. de transferare

într-un penitenciar din Republica Turcia în vederea executării restului din

pedeapsa de 18 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 920 din data

de 28 iunie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală în

dosarul nr. 3642/2004 (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 600 din data

de 31 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

dosarul nr. 22392/1/2005).

Analizând cererea cu

care a fost astfel sesizată, Curtea de Apel a constatat următoarele:

Prin sentința penală

nr. 920 din data de 28 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3642/2004,

Tribunalul București, secția a II-a penală a dispus condamnarea inculpatului

S.A. la pedeapsa de 18 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de omor

calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. a), i) C. pen., în sarcina acestuia

reținându-se, în fapt, că, la data de 30 ianuarie 2004, acționând cu

premeditare, pe fondul unui conflict anterior, a aplicat victimei D.E.H.,

într-un loc public, mai multe lovituri de cuțit, care i-au provocat leziuni

grave în zona toracelui, cu afectarea inimii și a plămânului stâng, de pe urma

cărora aceasta a decedat.

Prin aceeași

sentință, s-a dispus deducerea din pedeapsa închisorii a duratei arestării

preventive a inculpatului, începând cu data de 03 februarie 2004 și expulzarea

acestuia de pe teritoriul României, după executarea acelei pedepse.

Căile ordinare de

atac exercitate de inculpat împotriva sentinței de condamnare (apel și recurs)

au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 812/A din data de 25

octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și respectiv

prin decizia penală nr. 600 din data de 31 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 22392/1/2005, sentința respectivă

devenind astfel definitivă și executorie.

Prin Hotărârea din

data de 28 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2007/492 și rămasă definitivă

prin neapelare la data de 05 aprilie 2007, Tribunalul Ankara, recunoscând

sentința instanței din România, a dispus condamnarea inculpatului, conform

legii turce, la pedeapsa detențiunii pe viață, însă, având în vedere

prevederile interne potrivit cărora, în cazul cetățenilor turci condamnați de

instanțe străine, pedeapsa aplicată nu o poate depăși pe cea stabilită prin

hotărârea de condamnare, a redus pedeapsa respectivă la durata celei pronunțate

de instanța română, respectiv 18 ani închisoare, din care a dedus durata

detenției, începând cu data de 03 februarie 2004, dispunând totodată executarea

restului de pedeapsă într-un penitenciar din Republica Turcia.

Potrivit

informațiilor comunicate de către autoritățile judiciare turce, în cazul

transferării persoanei condamnate S.A. într-un penitenciar din țara de origine,

aceasta ar putea fi liberată condiționat, conform legii interne incidente, la

data de 03 februarie 2013, în condițiile în care pedeapsa aplicată, de 18 ani

închisoare, s-ar împlini, la termen, în data de 03 februarie 2022.

În același timp, prin

adresa din 4 februarie 2011, Penitenciarul Giurgiu (unde persoana condamnată

este deținută în prezent) a comunicat că aceasta are antecedente penale,

execută pedeapsa închisorii în regim închis și poate fi propusă pentru liberare

condiționată la data de 4 iulie 2017.

De asemenea, în

referatul întocmit de serviciul medical al aceluiași penitenciar, s-a

evidențiat că persoana condamnată se află în evidența sa cu diagnosticul

„diabet zaharat tip II, polineuropatie diabetică periferică formă senzitivă,

dislipidemie, CICND, obezitate grad I".

Raportat la

împrejurările anterior menționate, instanța de fond a constatat incidența, în

speță, a unui motiv pertinent pentru a fi refuzată cererea persoanei condamnate

de transferare într-un penitenciar din țara de origine, astfel cum este

reglementat în art. 153 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, motiv

pentru care a respins cererea de transfer.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs condamnatul S.A., care a criticat-o pentru

netemeinicie, solicitând casarea acesteia și admiterea cererii de transferare

într-un penitenciar din republica Turcia, având în vedere circumstanțele sale

personale.

Recursul este

neîntemeiat.

Înalta Curte,

analizând sentința penală recurată, atât prin prisma criticilor formulate de

recurent, cât și din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală și temeinică.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că, în mod corect, s-a constat existența unui motiv

pertinent de refuz al transferării, reglementat de art. 153 lit. c) din Legea

nr. 302/2004 întrucât există indicii temeinice că, odată transferată, persoana

condamnată ar putea fi pusă în libertate într-un termen mult prea scurt față de

durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române, respectiv cu mai mult

de 4 ani înainte față de momentul când ar putea interveni liberarea sa

condiționată conform acelei legi și cu 9 ani înainte de data când pedeapsa

aplicată s-ar împlini la termen.

În același timp,

Înalta Curte constată că, deși refuzul transferării pentru motivul anterior

menționat are doar un caracter opțional, acesta se impune în cauza de față,

întrucât posibilitatea liberării condiționate a persoanei condamnate în țara de

origine, după executarea a numai 9 ani din durata pedepsei de 18 ani

închisoare, este de natură să împiedice însăși realizarea scopului, punitiv și

educativ-preventiv, al acelei pedepse (aplicată pentru o infracțiune foarte

gravă, de violență extremă, având drept consecință decesul unei persoane și

executată în penitenciarul din România în regim închis), fără ca starea de

sănătate a acesteia, care nu prezintă o gravitate deosebită și nici celelalte

motive invocate să constituie argumente suficient de puternice pentru a

justifica o astfel de clemență.

Înalta Curte va

respinge, în consecință, ca nefondat recursul formulat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În conformitate cu

prevederile art. 16 din Legea nr. 302/2004 cheltuielile judiciare rămân în

sarcina statului, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu urmând a

fi suportat din fondul Ministerului Justiției, iar onorariul interpretului de

limbă turcă, din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă S.A. împotriva

sentinței penale nr. 529/F din 15 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția

l-a penală.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul de avocat

pentru apărarea din oficiu a recurentei persoane transferabile, în sumă de 320

lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație si

Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 ianuarie 2012.