ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2828/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 13 iunie 2003, reclamanta SC C.P. SA a chemat în judecată pârâta A.P.A.P.S., solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să fie obligată să stabilească de comun acord despăgubirea pentru restituirea în natură către moștenitorii fostului proprietar, a unui imobil situat în satul Vadu Săpat, comuna Fântânele, jud. Prahova. În susținerea cererii reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 242 din 19 februarie 2000, pronunțată de Judecătoria Mizil, rămasă definitivă și irevocabilă a fost obligată, împreună cu pârâta să restituie imobilul menționat, către succesorii fostului proprietar.

Prin sentința nr. 5091 din 1 septembrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată. În motivarea soluției instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada declanșării procedurii de negociere cu pârâta pentru stabilirea despăgubirilor, astfel încât nu s-a probat refuzul acesteia de a-și executa obligație prevăzută de art. 32 4 din Legea 99/1999, precum și că reclamanta are la dispoziție o acțiune specifică pentru a obține obligarea pârâtei la plata despăgubirilor.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel, reclamanta motivând că instanța de fond a reținut în mod greșit că nu s-a făcut dovada declanșării procedurii negocierii deși fusese depusă la dosar adresa din 14 martie 2003, pe care o expediase către intimată precum și faptul că sentința criticată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1077 C. civ., care nu fusese invocat în cauză, obiectul cauzei fiind obligarea la negociere și nu plata despăgubirilor. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 265 din 3 iunie 2004 a respins apelul, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că potrivit art. 32 4 alin. (1) și (2) din Titlul I al Legii 99/1999 singura obligație impusă de legiuitor este aceea de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială ca urmare a restituirii unui imobil către foștii proprietari ai acestuia, nefiind prevăzută o obligație de a purta negocieri.

Cu petiția înregistrată la data de 9 iulie 2004, reclamanta a declarat recurs, în termen și legal timbrat, criticând soluția instanței de apel pentru aplicarea greșită a legii invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că instanța de apel deși recunoaște aplicabilitatea art. 32 4 din Legea 99/1999 nu o interpretează cu suficientă obiectivitate impusă de legiuitor, caracterul obligatoriu al textului de lege.

Astfel deși aliniatul 1 arată că, instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a imobilelor preluate de către stat, iar alin. (2) arată că „instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, iar alin. (3) arată că „despăgubirea prevăzută se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, în caz de divergență, prin justiție, instanța de apel face referire în considerente, în mod eronat, că acest aliniat nu prevede decât „posibilitatea stabilirii de comun acord, prin negociere, a cuantumului despăgubirii, când în realitate a obligat instituția să stabilească de comun acord cuantumul despăgubirii.

Recursul este nefondat. Din economia textelor comentate de recurentă în special alin. (3) al art. 32 4 din Titlul I al Legii 99/1999, rezultă fără putință de tăgadă că singura dispoziție imperativă prevăzută de legiuitor este aceea de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială ca urmare a restituirii unui imobil către foștii proprietari ai acestuia. Deci nu se impune obligativitatea negocierii cu o sancțiune pentru nerespectare, legiuitorul stabilind expres că în cazul în care între părți există divergență, poate uza de calea justiției. Așa cum a reținut și instanța de apel negocierea este un proces care implică acordul de voință al părților, respectiv de a-și face concesii reciproce în scopul stingerii rezultatului impus de lege, în speță stabilirea cuantumului despăgubirii.

Cum intimata nu a negociat cu recurenta, adresa din 14 martie 2003, rămânând fără răspuns, rezultă că există o divergență situație în parte conform normei legale, partea se putea adresa justiției. Față de cele arătate, Înalta Curte reține că prin hotărârea pronunțată s-a dat o interpretare corectă legii aplicabile în speța dedusă judecății nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 invocată în recursul declarat. Văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.P. SA Ploiești, împotriva deciziei nr. 265 din 3 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 13 mai 2005.