ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2828/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

data de 13 iunie 2003, reclamanta SC C.P. SA a chemat în judecată pârâta

A.P.A.P.S., solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să fie obligată

să stabilească de comun acord despăgubirea pentru restituirea în natură către

moștenitorii fostului proprietar, a unui imobil situat în satul Vadu Săpat,

comuna Fântânele, jud. Prahova.

În susținerea cererii

reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 242 din 19 februarie 2000,

pronunțată de Judecătoria Mizil, rămasă definitivă și irevocabilă a fost obligată,

împreună cu pârâta să restituie imobilul menționat, către succesorii fostului

proprietar.

Prin sentința nr. 5091 din 1

septembrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, acțiunea

reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În motivarea soluției

instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada declanșării

procedurii de negociere cu pârâta pentru stabilirea despăgubirilor, astfel

încât nu s-a probat refuzul acesteia de a-și executa obligație prevăzută de art.

32

4

din Legea 99/1999, precum și că reclamanta are la dispoziție o

acțiune specifică pentru a obține obligarea pârâtei la plata despăgubirilor.

Împotriva acestei sentințe a

promovat apel, reclamanta motivând că instanța de fond a reținut în mod greșit

că nu s-a făcut dovada declanșării procedurii negocierii deși fusese depusă la

dosar adresa din 14 martie 2003, pe care o expediase către intimată precum și

faptul că sentința criticată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1077 C.

civ., care nu fusese invocat în cauză, obiectul cauzei fiind obligarea la

negociere și nu plata despăgubirilor.

Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 265 din 3 iunie 2004 a respins

apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut că potrivit art. 32

4

alin.

(1) și (2) din Titlul I al Legii 99/1999 singura obligație impusă de legiuitor

este aceea de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială ca

urmare a restituirii unui imobil către foștii proprietari ai acestuia, nefiind

prevăzută o obligație de a purta negocieri.

Cu petiția înregistrată la

data de 9 iulie 2004, reclamanta a declarat recurs, în termen și legal timbrat,

criticând soluția instanței de apel pentru aplicarea greșită a legii invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că instanța de

apel deși recunoaște aplicabilitatea art. 32

4

din Legea 99/1999 nu o

interpretează cu suficientă obiectivitate impusă de legiuitor, caracterul

obligatoriu al textului de lege.

Astfel deși aliniatul 1

arată că, instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor

cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii

proprietari a imobilelor preluate de către stat, iar alin. (2) arată că

„instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale o despăgubire

care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, iar alin. (3)

arată că „despăgubirea prevăzută se stabilește de comun acord cu societățile

comerciale, în caz de divergență, prin justiție, instanța de apel face referire

în considerente, în mod eronat, că acest aliniat nu prevede decât

„posibilitatea stabilirii de comun acord, prin negociere, a cuantumului

despăgubirii, când în realitate a obligat instituția să stabilească de comun

acord cuantumul despăgubirii.

Recursul este nefondat.

Din economia textelor

comentate de recurentă în special alin. (3) al art. 32

4

din Titlul I

al Legii 99/1999, rezultă fără putință de tăgadă că singura dispoziție

imperativă prevăzută de legiuitor este aceea de reparare a prejudiciului

suferit de societatea comercială ca urmare a restituirii unui imobil către

foștii proprietari ai acestuia.

Deci nu se impune

obligativitatea negocierii cu o sancțiune pentru nerespectare, legiuitorul

stabilind expres că în cazul în care între părți există divergență, poate uza

de calea justiției.

Așa cum a reținut și

instanța de apel negocierea este un proces care implică acordul de voință al

părților, respectiv de a-și face concesii reciproce în scopul stingerii rezultatului

impus de lege, în speță stabilirea cuantumului despăgubirii.

Cum intimata nu a negociat

cu recurenta, adresa din 14 martie 2003, rămânând fără răspuns, rezultă că

există o divergență situație în parte conform normei legale, partea se putea

adresa justiției.

Față de cele arătate, Înalta

Curte reține că prin hotărârea pronunțată s-a dat o interpretare corectă legii

aplicabile în speța dedusă judecății nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct.

9 invocată în recursul declarat.

Văzând dispozițiile art. 312

C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC C.P. SA Ploiești, împotriva deciziei nr. 265 din 3 iunie 2004

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 13 mai 2005.