ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1902/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

data de 5 iunie 2002, municipiul Brașov a chemat în judecată SC C. SA Brașov și

Ministerul Economiei și Comerțului, solicitând constatarea nulității

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria

M.03 nr. 1646 din 10 februarie 1995, referitor la terenul și clădirea ce se

regăsesc în lista anexă 1 la poziția nr. 27 și pe cale de consecință, instanța

urmând a dispune radierea din cartea funciară, a dreptului de proprietate al

societății comerciale pârâte și înscrierea dreptului de proprietate al unității

administrativ-teritoriale.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că actul administrativ contestat a fost emis cu încălcarea

prevederilor Legii nr. 84/1995, Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991,

întrucât atât construcția, cât și terenul aferent în care funcționează

Grădinița nr. 39, aparțin Statului Român, prin Ministerul Educației și

Cercetării, astfel cum atestă și extrasul C.F. nr. 16688/1999.

Pe parcursul judecății în

fond, desfășurate la Curtea de Apel București, Curtea Constituțională a

pronunțat Decizia nr. 216 din 6 mai 2004, prin care a respins excepția invocată

de municipiul Brașov, privind neconstituționalitatea art. 5 alin. (1), (2) și (5)

din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ.

Prin sentința nr. 90 din 6

iulie 2004, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ,

a admis excepția invocată de pârâți și a respins acțiunea, ca tardiv formulată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că reclamanta a introdus cererea de anulare, cu

depășirea termenului de un an prevăzut de art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990.

Astfel, reclamanta a sesizat Judecătoria Brașov care ulterior, și-a declinat

competența, la data de 5 iunie 2002, certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor, contestat în cauză, fiind intabulat în cartea

funciară, la data de 6 decembrie 1999.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, reclamantul municipiul Brașov, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Astfel, reclamantul a

învederat că nici certificatul de atestare, nici încheierea judecătorului de

carte funciară prin care s-a dispus intabularea actului administrativ, nu i-au

fost comunicate, neputându-se considera că înscrierea în cartea funciară a

dreptului atestat pârâtei, este opozabilă unității administrativ-teritoriale.

Reclamantul a luat

cunoștință de existența actului, la 3 iulie 2003 și l-a atacat în termenul de un

an prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr.

29/1990, care termen procedural are caracterul unui termen de prescripție,

susceptibil de întrerupere sau suspendare potrivit Decretului nr. 167/1958.

O altă critică privește

ignorarea de către instanță, a faptului că reclamantul a dovedit că imobilul în

litigiu face parte din domeniul public al municipiului Brașov, fiind un bun

inalienabil.

Reclamantul a mai învederat

ca un ultim motiv de recurs, că instanța a acordat integral cheltuielile de

judecată solicitate de SC C. SA Brașov, fără a se pronunța asupra cererii de

reducere a onorariului de avocat, în raport cu lucrările concrete efectuate în

cauză și de faptul că la dezbaterea pe fond, pârâta a fost reprezentată de

consilierul juridic al societății, și nu de avocatul ales.

Analizând actele dosarului,

în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 304 și 304

1

C.

proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins

ca atare.

Astfel, împrejurarea că

actul contestat nu a fost comunicat reclamantului, este lipsită de relevanță în

cauză, municipiul Brașov având calitatea de terț, iar pârâtul Ministerul

Economiei și Comerțului neavând obligația legală de a le comunica înscrisul în

litigiu, întocmit în favoarea unei alte persoane juridice.

În consecință, termenul de

sesizare a instanței, de un an, care este un termen de decădere, a început să

curgă pentru reclamant, de la data de 6 decembrie 1999, când certificatul de

atestare a dreptului de proprietate a devenit opozabil

erga omnes

, prin

efectul intabulării în cartea funciară, în conformitate cu prevederile art. 27

din Legea nr. 7/1996, a cadastrului și a publicității imobiliare.

Nici cea de-a doua critică

adusă hotărârii în recurs, nu este întemeiată, întrucât pentru realizarea dreptului

de proprietate al vechilor proprietari este deschisă calea acțiunii în

revendicare de la cel care invocă același drept, certificatul de atestare

neafectând în nici un fel acest drept.

De altfel, rezultă că există

pe rolul Judecătoriei Brașov, o cauză având ca obiect acțiunea în revendicarea

aceluiași imobil, instanța civilă având nu numai căderea, dar și obligația de a

examina titlurile de proprietate prezentate de părți, cu privire la bunul

revendicat și să dea eficiență actului care face dovada proprietății.

Așadar, soluționând cauza,

pe excepție, în mod corect instanța de fond nu a examinat temeinicia susținerii

reclamantului cu privire la adevăratul proprietar al imobilului.

Curtea nu poate primi nici

motivul de recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată, constând în

onorariul de avocat, având în vedere faptul că pârâtei i s-a asigurat asistență

juridică, încă de la data introducerii acțiunii la Judecătoria Brașov, la 5 iunie 2002, justificându-se includerea onorariului integral, în

cheltuielile de judecată, la plata cărora a fost obligat reclamantul, potrivit art.

274 C. proc. civ.

Având în vedere cele expuse

mai sus, Curtea va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de municipiul Brașov, prin Primarul G.S., împotriva sentinței nr. 90/F din 6

iulie 2004, a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2005.