ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1902/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 5 iunie 2002, municipiul Brașov a chemat în judecată SC C. SA Brașov și Ministerul Economiei și Comerțului, solicitând constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M.03 nr. 1646 din 10 februarie 1995, referitor la terenul și clădirea ce se regăsesc în lista anexă 1 la poziția nr. 27 și pe cale de consecință, instanța urmând a dispune radierea din cartea funciară, a dreptului de proprietate al societății comerciale pârâte și înscrierea dreptului de proprietate al unității administrativ-teritoriale. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că actul administrativ contestat a fost emis cu încălcarea prevederilor Legii nr. 84/1995, Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991, întrucât atât construcția, cât și terenul aferent în care funcționează Grădinița nr. 39, aparțin Statului Român, prin Ministerul Educației și Cercetării, astfel cum atestă și extrasul C.F. nr. 16688/1999. Pe parcursul judecății în fond, desfășurate la Curtea de Apel București, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 216 din 6 mai 2004, prin care a respins excepția invocată de municipiul Brașov, privind neconstituționalitatea art. 5 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ. Prin sentința nr. 90 din 6 iulie 2004, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a admis excepția invocată de pârâți și a respins acțiunea, ca tardiv formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanta a introdus cererea de anulare, cu depășirea termenului de un an prevăzut de art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990. Astfel, reclamanta a sesizat Judecătoria Brașov care ulterior, și-a declinat competența, la data de 5 iunie 2002, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, contestat în cauză, fiind intabulat în cartea funciară, la data de 6 decembrie 1999. Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamantul municipiul Brașov, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, reclamantul a învederat că nici certificatul de atestare, nici încheierea judecătorului de carte funciară prin care s-a dispus intabularea actului administrativ, nu i-au fost comunicate, neputându-se considera că înscrierea în cartea funciară a dreptului atestat pârâtei, este opozabilă unității administrativ-teritoriale.

Reclamantul a luat cunoștință de existența actului, la 3 iulie 2003 și l-a atacat în termenul de un an prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care termen procedural are caracterul unui termen de prescripție, susceptibil de întrerupere sau suspendare potrivit Decretului nr. 167/1958. O altă critică privește ignorarea de către instanță, a faptului că reclamantul a dovedit că imobilul în litigiu face parte din domeniul public al municipiului Brașov, fiind un bun inalienabil. Reclamantul a mai învederat ca un ultim motiv de recurs, că instanța a acordat integral cheltuielile de judecată solicitate de SC C. SA Brașov, fără a se pronunța asupra cererii de reducere a onorariului de avocat, în raport cu lucrările concrete efectuate în cauză și de faptul că la dezbaterea pe fond, pârâta a fost reprezentată de consilierul juridic al societății, și nu de avocatul ales.

Analizând actele dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare. Astfel, împrejurarea că actul contestat nu a fost comunicat reclamantului, este lipsită de relevanță în cauză, municipiul Brașov având calitatea de terț, iar pârâtul Ministerul Economiei și Comerțului neavând obligația legală de a le comunica înscrisul în litigiu, întocmit în favoarea unei alte persoane juridice. În consecință, termenul de sesizare a instanței, de un an, care este un termen de decădere, a început să curgă pentru reclamant, de la data de 6 decembrie 1999, când certificatul de atestare a dreptului de proprietate a devenit opozabil erga omnes , prin efectul intabulării în cartea funciară, în conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului și a publicității imobiliare.

Nici cea de-a doua critică adusă hotărârii în recurs, nu este întemeiată, întrucât pentru realizarea dreptului de proprietate al vechilor proprietari este deschisă calea acțiunii în revendicare de la cel care invocă același drept, certificatul de atestare neafectând în nici un fel acest drept. De altfel, rezultă că există pe rolul Judecătoriei Brașov, o cauză având ca obiect acțiunea în revendicarea aceluiași imobil, instanța civilă având nu numai căderea, dar și obligația de a examina titlurile de proprietate prezentate de părți, cu privire la bunul revendicat și să dea eficiență actului care face dovada proprietății. Așadar, soluționând cauza, pe excepție, în mod corect instanța de fond nu a examinat temeinicia susținerii reclamantului cu privire la adevăratul proprietar al imobilului.

Curtea nu poate primi nici motivul de recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, având în vedere faptul că pârâtei i s-a asigurat asistență juridică, încă de la data introducerii acțiunii la Judecătoria Brașov, la 5 iunie 2002, justificându-se includerea onorariului integral, în cheltuielile de judecată, la plata cărora a fost obligat reclamantul, potrivit art. 274 C. proc. civ. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de municipiul Brașov, prin Primarul G.S., împotriva sentinței nr. 90/F din 6 iulie 2004, a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2005.