ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3837/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 16474/2002, reclamantul V.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București să se constate că este proprietarul terenului în suprafață de 400 mp, situat în București. În motivarea acțiunii a arătat că terenul în litigiu a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 și a fost stăpânit în perioada 1962–1972 de socrul său S.Ș., iar în continuare a fost deținut de reclamant, în mod continuu, netulburat și sub nume de proprietar. Prin sentința civilă nr. 5125 din 2 septembrie 2003 Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea reclamantului V.I.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că terenul a fost deținut de socrul reclamantului S.Ș. din anul 1956 și în continuare de el, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a interveni uzucapiunea, deoarece lipsește elementul intențional ( animus ), reclamantul necomportându-se ca un proprietar. Prin apelul declarat de reclamant s-a criticat această hotărâre, susținându-se că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale în materie și cu nesocotirea probelor administrate, prin care s-a dovedit că posesia s-a exercitat de apelant sub nume de proprietar. S-a mai susținut că faptul deținerii materiale a bunului prezumă existența elementului animus.

S-a mai învederat că a dovedit stăpânirea terenului de el și familia sa timp de 40 de ani și că este greșită concluzia instanței în sensul că ar fi posedat pentru altul, deoarece nu s-a înscris la administrația financiară pentru a plăti impozite, știut fiind faptul că deschiderea unui rol fiscal presupune existența unui act de proprietate. Prin decizia civilă nr. 78 A din 21 ianuarie 2004, Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul V.I.

împotriva sentinței civile nr. 5125 din 2 septembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București pe care a schimbat-o în tot, iar în fond a admis acțiunea și a constatat că acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 400 mp asupra terenului situat în București, str. C., vecin la Nord Vest cu str. C. nr. 14 A pe o lungime de 34,40 m, la Sud Est cu str. C. nr. 18 pe o lungime de 33,10 m, la Nord Est cu str. C. pe o lungime de 12,10 m și la Sud Vest cu Școala Generală nr. 177 pe o lungime de 11,75 m. prin joncțiunea posesiilor. S-a reținut de către instanța de apel că posesia este o stare de fapt care constă în deținerea în mod exclusiv a unui lucru și exercitarea asupra lui a unor fapte materiale de folosință, asemănătoare celor îndeplinite de proprietar, ceea ce constituie corpus și mobilul intențional al aceluia care posedă, de a poseda pentru sine, ceea ce constituie animus.

În acest sens s-a avut în vedere că reclamantul a executat pe o perioadă de peste 30 de ani acte materiale de folosință asupra terenului (cultivarea lui cu viță de vie și pomi fructiferi, împrejmuirea terenului). Instanța a apreciat că în mod greșit instanța de fond a concluzionat că reclamantul a posedat terenul cu intenția de a-l restitui adevăratului proprietar, în condițiile în care pârâta nu a contestat existența elementului intențional și fără a înlătura motivat declarațiile martorilor. Invocând dispozițiile art. 1890 C. civ. a concluzionat că reclamantul a făcut dovada exercitării posesiei utile timp de 30 de ani asupra terenului, nefiind necesar să producă vreun titlu și să i se opună reaua-credință, fiind dovedit modul său de dobândire al dreptului de proprietate asupra terenului ce se cere a fi constituit, ajungându-se la soluția deja arătată.

Împotriva deciziei civile nr. 78 A din 21 ianuarie 2004 a Curții de Apel București a declarat recurs în termen pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că în mod greșit s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului din litigiu de către reclamant prin uzucapiune, deoarece nu sunt îndeplinite toate condițiile (posesia, împlinirea termenului, buna-credință, justul titlu și existența unui bun susceptibil de a fi uzcapat) pentru ca acest mod de dobândire să-și producă efectele. Recursul este nefondat.

Corect instanța de apel a reținut că instituția dobândirii dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiune reglementată prin art. 1890 C. civ., prevede că dreptul de proprietate asupra unui imobil se poate dobândi prin simpla exercitare a unei posesii utile, timp de 30 de ani, fără ca persoana care posedă să fie ținută să producă vreun titlu și fără să i se poată opune reaua credință, aspecte dovedite de intimatul-reclamant. Mai mult, posesia exercitată a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar (art. 1847 C. civ.), posesia și exercițiul pe tot timpul prevăzut de lege fiind utilă, neafectată de vicii. Intrarea în vigoare a Legilor 58 și 59/1974 nu au determinat o întrerupere a prescripției, terenul proprietate particulară nefiind transformat în natura prin destinația sa cum prevede art. 1864 pct. 2 C. proc.

civ. și nici nu a fost scos din circuitul civil general (art. 1844 C. civ.), deoarece putea fi dobândit prin moștenire legală, continuând să fie folosit de reclamant. În plus, uzucapiunea fiind un fapt juridic, legile în discuție nu aveau nici o prevedere cu privire la faptele juridice. Posesia este o stare de fapt constând în deținerea în mod exclusiv a unui lucru și exercitarea asupra lui a unor fapte materiale de folosință asemănătoare celor îndeplinite de proprietar, ceea ce constituie elementul corpus, iar mobilul intențional al celui ce posedă, de a poseda pentru sine, ceea ce reprezintă animus. S-a dovedit în speță exercitarea de către reclamant a actelor materiale de cultivare a terenului, împrejmuirea cu gard, etc. pe o perioadă de peste 30 de ani, ceea ce dovedește elementul corpus.

Nu s-a dovedit nici lipsa elementului intențional ( animus ) în condițiile în care reclamantul a folosit în continuare terenul chiar și la data promovării acțiunii, pentru sine, nefiind dovedit că a început să posede pentru altul (art. 1854 C. civ.). Față de aceste considerente, critica formulată se reține a fi nefondată și urmează ca recursul pârâtei să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Primăria Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 78/A din 21 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2005.