ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5356/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5356/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 990 din 28 iunie 2010, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul L.A.S., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului

București prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a

obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească

reclamantului suma de 56.816,72 Dolari (echivalent lei la data plății),

reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru terenul de 205 mp, situat

în București, pe perioada 24 martie 2005 - 9 mai 2006, a respins, ca

neîntemeiate, pretențiile pentru perioada 16 iulie 2001 - 24 martie 2005. A

respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

prin Primar, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că prin notificarea din 17 mai 2001

formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul L.A.S. a solicitat acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 230 mp,

situat la adresa menționată anterior.

La data de 10

noiembrie 2003, în vederea soluționării notificării formulate, Primăria

Municipiului București a solicitat mandatarei reclamantului completarea

dosarului administrativ (prin depunerea actului de proprietate în copie

legalizată, a certificatului de moștenitor în copie legalizată, a Sentinței

civile nr. 4714/1979 în copie legalizată, a istoricului de rol fiscal în

original, precum și a copiilor de pe actele de identitate), ceea ce s-a

realizat la data de 23 martie 2005, conform confirmării de primire.

Notificarea a fost

soluționată prin Dispoziția nr. 5831 din 9 mai 2006 emisă de Primăria

Municipiului București, dispoziție constatată ca fiind legală prin respingerea

contestației conform Sentinței civile nr. 49 din 14 ianuarie 2008 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă (irevocabilă prin respingerea

recursului, conform Deciziei nr. 1613 din 17 februarie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție).

Prin prezentul demers

judiciar, reclamantul a solicitat despăgubiri constând în lipsa de folosință a

terenului de 205 mp, situat în București, pentru perioada 16 iulie 2001

(expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării) și 9 mai

2006, data emiterii dispoziției nr. x prin care i s-a recunoscut dreptul la

măsuri reparatorii pentru acest teren.

În ceea ce privește

temeinicia cererii de acordare a despăgubirilor constând în contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului pentru perioada în care unitatea deținătoare

avea obligația soluționării notificării și data la care a soluționat-o efectiv

prin recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului, tribunalul a

apreciat că de principiu cererea este admisibilă în temeiul dispozițiilor art.

480 C. civ. și Legii nr. 10/2001, deoarece, conform acestor dispoziții legale,

dreptul de proprietate al reclamantului îi conferă acestuia și dreptul la

fructele aferente, de la momentul la care acest drept trebuia și putea fi

recunoscut, conform normelor în vigoare.

Tribunalul a mai

reținut că Municipiul București nu avea obligația soluționării notificării în

termen de 60 de zile de la data transmiterii notificării, deoarece dosarul

administrativ nu era complet și că depunerea actelor la data de 24 martie 2005

marchează momentul de la care se datorează despăgubiri.

Prin urmare, s-a

apreciat întemeiată cererea reclamantului doar pentru perioada 24 martie 2005 -

9 mai 2006, iar cuantumul despăgubirilor a fost stabilit conform raportului de

expertiză necontestat, proporțional cu această perioadă, la suma de 56.816,72

Dolari (echivalent lei la data plății).

În ceea ce-l privește

pe debitorul obligației de plată, tribunalul a reținut că acesta este Statul

Român prin Ministerul Finanțelor, deoarece acesta răspunde pentru

neîndeplinirea obligațiilor legale de soluționare în termen legal a cererilor

de despăgubire, unitatea administrativ-teritorială având obligații ce țin

exclusiv de soluționarea notificărilor.

A fost respinsă

acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin

Primar, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 482 din 9 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamant și a admis apelul Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a desființat

sentința și a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea

acțiunii în contradictoriu cu Municipiul București.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut că, întrucât notificării formulate nu i-au

fost atașate decât copii xerox ale actelor doveditoare ale calității de

persoană îndreptățită la restituire, unitatea deținătoare nu putea da o soluție

legală înainte de completarea dosarului administrativ cu exemplare legalizate,

așa încât despăgubirile nu pot fi acordate înaintea acestui moment.

Cererea apelantului

reclamant, formulată în completarea motivelor de apel, de obligare în solidar a

pârâților la plata despăgubirilor pretinse prin acțiune, nu a putut fi primită

de Curte, față de împrejurarea că nu a fost depusă la instanța de fond și față

de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Apelul declarat de

pârât a fost apreciat în parte întemeiat, în condițiile în care cererea de

acordare a despăgubirilor la valoarea de piață a terenului constând în lipsa de

folosință, aferentă perioadei 16 iulie 2001 - 9 mai 2006, era o cerere

accesorie în raport cu cererea principală prin care se contestă dispoziția

emisă în baza Legii nr. 10/2001, iar faptul că instanța a disjuns capătul de

cerere privind lipsa de folosință nu poate înlătura prorogarea legală de

competență instituită prin art. 17 C. proc. civ.

A fost găsită

neîntemeiată excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, întrucât Legea nr.

10/2001 nu interzice expres formularea unei astfel de acțiuni, iar dispozițiile

art. 480 C. civ., ce vin în completarea legii speciale, prevăd dreptul

proprietarului unui bun imobil de a se bucura nestingherit de toate

prerogativele acestui drept, inclusiv de fructele acestuia.

În ce măsură

apelantul reclamant este sau nu îndreptățit să primească contravaloarea lipsei

de folosință a terenului, în condițiile în care prin notificare a solicitat

acordarea de măsuri reparatorii, iar prin dispoziția emisă de Primăria

Municipiului București i s-au acordat astfel de măsuri reparatorii, este o

problemă care ține de fondul cauzei și nu de admisibilitatea sau

inadmisibilitatea acesteia.

Curtea a apreciat,

însă, că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de

obiectul acțiunii și de motivele de fapt ale acesteia.

Astfel, situațiile în

care statul este reprezentat în proces de Ministerul Finanțelor Publice sunt

prevăzute expres de lege, iar într-un proces în care s-a invocat culpa

Municipiul București prin Primarul General în nesoluționarea la termen a

notificării, temeinicia acțiunii nu putea fi analizată decât în contradictoriu

cu persoana juridică a cărei culpă se invocă pentru că numai astfel, entitatea

învestită cu soluționarea notificării putea propune și administra probe în

combaterea susținerilor reclamantului.

Prin Decizia civilă

nr. 3029 din 4 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia în parte și a trimis

cauza la aceeași curte de apel pentru judecarea cererii completatoare a

motivelor de apel formulate de reclamant, vizând pe intimatul-pârât Municipiul

București, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut că susținerile referitoare la

greșita reținere, în cauză, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sunt neîntemeiate întrucât

despăgubirile solicitate pentru prejudiciul creat ca urmare a nesoluționării în

termen a notificării privind imobilul în litigiu nu pot fi opuse decât

persoanei căreia îi incumba o astfel de obligație și despre care se pretinde că

nu a îndeplinit-o, în speță, pârâtului Municipiul București, prin Primarul

General, iar nu Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Criticile

recurentului au fost apreciate însă corecte, în ceea ce privește greșita

calificare ca fiind cerere nouă, a solicitării formulate de reclamant, prin

completarea motivelor de apel (cerere depusă în data de 21 martie 2011, în

legătură cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General).

Aceasta, în

condițiile în care prin cererea de chemare în judecată au fost chemați în

judecată ambii pârâți, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Primăria Municipiului București, prin Primarul General, pentru plata

contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu, fără ca reclamantul

să solicite obligarea în solidar a pârâților la plata acestei sume.

S-a constatat că în

cererea completatoare a motivelor de apel, reclamantul a solicitat,

într-adevăr, obligarea, în solidar, a celor doi pârâți la plata despăgubirilor,

dar, în finalul cererii, acesta a menționat că, în cazul în care instanța va

admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, să dispună obligarea pârâtului Municipiul

București, prin Primarul General la suma de bani respectivă. Prin urmare, nu

s-a mai insistat în obligarea pârâților în solidar, instanța de apel trebuind

să verifice pretenția apelantului reclamant raportat doar la intimatul pârât

Municipiul București.

Rejudecând cauza după

casare, în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea a avut în

vedere cererea completatoare a motivelor de apel formulată de reclamant la data

de 21 martie 2011, în ceea ce privește analizarea pretențiilor reclamantului -

apelant față de pârâtul Municipiul București.

Pe acest aspect,

instanța de apel a reținut că pretinsa lipsă de folosință a terenului ce

formează obiectul notificării pe Legea nr. 10/2001 echivalează cu

contravaloarea fructelor civile pe care le poate produce acest teren, astfel

încât temeiul juridic al acțiunii îl constituie dispozițiile art. 485 C. civ.

Potrivit art. 485 C.

civ. este reglementată restituirea fructelor de către posesorul de rea-credință

al bunului către proprietarul care revendică bunul, astfel încât, pentru a

putea pretinde lipsa de folosință a terenului, reclamantul trebuia să facă

dovada că în patrimoniul său se află dreptul de proprietate asupra terenului în

litigiu.

Or, acest teren s-a

aflat în proprietatea reclamantului - apelant dar a ieșit din patrimoniul

acestuia și a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului de

expropriere nr. 134/1985.

S-a reținut că

notificarea formulată de reclamantul - apelant în baza Legii nr. 10/2001, prin

care solicita măsuri reparatorii pentru acest teren a fost soluționată prin

Dispoziția nr. 5831 din 9 mai 2006 emisă de Primăria Municipiului București

(dispoziție rămasă irevocabilă prin respingerea contestației și a căilor de

atac ulterioare exercitate), potrivit căreia s-au acordat doar măsuri prin

echivalent pentru imobil și nu restituirea în natură a acestuia.

Ca atare, reclamantul

- apelant este doar titularul unui drept de creanță cu privire la acest teren

și nu titularul unui drept de proprietate, calitate care, potrivit

dispozițiilor art. 485 C. civ., nu-l îndreptățește să solicite lipsa de

folosință a terenului pe perioada dedusă judecății.

Curtea a mai reținut

că reclamantul - apelant a învestit instanța doar cu cerere de acordare a

contravalorii lipsei de folosință a terenului, nesolicitând alte despăgubiri

pentru nesoluționarea în termen a notificării formulate în baza Legii nr.

10/2001.

În consecință,

rejudecând cauza pe aspectul care a determinat casarea cu trimitere, Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a pronunțat Decizia civilă nr. 62 A din 27 februarie 2012 prin care a respins,

ca neîntemeiată, cererea completatoare a motivelor de apel.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Hotărârea este

nemotivată, limitându-se la a relata istoricul cauzei și, apoi, la formularea

unor afirmații care nu au suport în materialul probator administrat în cauză,

referitoare la solicitarea de despăgubiri prin notificarea transmisă și la

actele atașate notificării.

Recurentul-reclamanta

respectat dispozițiile art. 23, 24 și 25 din Legea nr. 10/2001, prima sa

opțiune în privința măsurilor reparatorii fiind restituirea terenului în

natură. Or, primăria, ca entitate notificată, n-a făcut niciun demers pentru

soluționarea notificării timp de 5 ani, iar în privința Normelor metodologice

pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, care au prevăzut depunerea copiilor

legalizate de pe înscrisuri, acestea au apărut ulterior transmiterii

notificării.

Nu este real că

reclamantul ar fi pretins despăgubiri în baza dreptului comun, ci a formulat

solicitarea în baza legii speciale, care prevedea posibilitatea compensării

pentru lipsirea de bun.

- În mod greșit s-a

reținut în decizia atacată că ar fi titularul unui drept de creanță întrucât

"în baza Protocolului nr. 1 și a numeroaselor cauze judecate la instanța

europeană împotriva Statului Român", reclamantul are dreptul la un bun și nu

doar o speranță legitimă că i se va restitui bunul.

Având în vedere că pe

perioada 9 august 1985 - 9 mai 2006 (data soluționării notificării) reclamantul

a fost privat de toate atributele specifice dreptului de proprietate,

stabilirea unei sume cu titlu de despăgubiri, la nivelul la care s-a operat

prima instanță, nu ar trebui să i se pară exagerată pârâtului.

- Față de caracterul

devolutiv al apelului, reclamantul a solicitat ca, în măsura în care instanța

ar fi apreciat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are

calitate procesuală pasivă, să dispună obligarea celuilalt pârât (Municipiul

București) la plata despăgubirilor. Aceasta nu reprezintă o cerere nouă,

deoarece Municipiul București a fost parte în cauză încă de la fond.

- Recurentul-reclamant

a făcut, de asemenea, referire la marja de apreciere pe care o au statele în

reglementarea problemelor de interes național în termenii Convenției europene

și, preluând din considerentele unei decizii de speță a instanței supreme, la

faptul că despăgubirile trebuie să fie juste, efective și achitate într-un

termen responsabil.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimatul-pârât nu a

formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- Susținerea

nemotivării hotărârii și astfel, incidența motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., este lipsită de fundament, în condițiile în care

decizia atacată conține argumentele adoptării soluției în limitele impuse de

decizia de casare.

Împrejurarea că este

prezentat, așa cum arată recurentul, "istoricul cauzei" - de fapt,

etapele procesuale anterioare - se înscrie, în mod necesar, în logica

întocmirii considerentelor întrucât instanța trebuia să delimiteze ceea ce a

intrat în autoritate de lucru judecat prin modalitatea de soluționare a căilor

de atac anterioare și să rețină, astfel, limitele rejudecării (care au vizat

așa-numita "cerere completatoare", de fapt, precizarea debitorului

obligației împotriva căruia s-au îndreptat pretențiile reclamantului).

- De asemenea,

pretinzând că hotărârea cuprinde "afirmații care nu au suport în

materialul probator", reclamantul procedează la redarea unor elemente de

fapt - în legătură cu depunerea notificării, conținutul acesteia, actele

anexate - tinzând astfel, de o manieră nepermisă procedural, față de caracterul

extraordinar al căii de atac exercitate, la devoluarea fondului.

Tot astfel, fără a

deduce judecății critici de nelegalitate susceptibile de control, recurentul

redă conținutul articolelor 23, 24 și 25 din Legea nr. 10/2001, arătând că s-a

conformat dispozițiilor acestora, deși cauza juridică a pretențiilor acestuia

nu a fost reprezentată de textele menționate, iar decizia din apel nu a făcut

aplicarea lor.

Dimpotrivă, reținând

că solicitarea de despăgubiri a reclamantului constă în contravaloarea lipsei

de folosință a terenului al cărui proprietar se pretinde, instanța a

identificat corect sediul materiei ca fiind reprezentat de dispozițiile art.

485 C. civ. (restituirea fructelor de către posesorul de rea-credință, către

proprietarul care revendică).

Or, la situația de

fapt stabilită de instanțele fondului pe baza probelor administrate, s-a făcut

în mod corect aplicarea normei de drept incidente, câtă vreme a rezultat că

reclamantul nu este proprietarul bunului pentru a putea pretinde restituirea

fructelor acestuia.

Contrar susținerii

reclamantului, acesta nu este titularul actual al dreptului de proprietate

asupra imobilului, în condițiile în care bunul împreună cu dreptul subiectiv

asupra acestuia i-au ieșit din patrimoniu ca efect al exproprierii, prin

Decretul nr. 134/1985.

Împrejurarea că

exproprierea a fost apreciată ca preluare abuzivă de către stat i-a permis

reclamantului să solicite și să obțină, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri

reparatorii prin echivalent, conform dispoziției din 9 mai 2006 a Primarului

Municipiului București (rămasă definitivă prin epuizarea căilor de atac).

De aceea, reclamantul

este, așa cum corect a reținut și instanța de apel, titularul unui drept de

creanță având ca obiect măsurile reparatorii prin echivalent, iar nu titularul

dreptului de proprietate pentru a justifica pretenția în legătură cu lipsa de

folosință a imobilului.

- Referirile pe care

le face recurentul la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și la

jurisprudența instanței de contencios european nu sunt de natură să sprijine

susținerile acestuia, în sensul că ar fi titularul unui bun ci dimpotrivă, îi

neagă demersul.

Astfel, în sensul

jurisprudenței recente a instanței de contencios european, creată în aplicarea

art. 1 din Protocolul nr. 1, este titularul unui bun actual cel care deține o

hotărâre definitivă și executorie care i-a recunoscut dreptul și care a dispus

în mod expres restituirea bunului (parag. 140 din Hotărârea-pilot în cauza

Maria Atanasiu împotriva României).

În ce privește

transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1, a interesului patrimonial ce rezultă din constatarea ilegalității preluării

imobilului, aceasta este condiționată "de întrunirea de către partea

interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag.

142 din aceeași Hotărâre-pilot).

Or, în speță, urmând

procedura legii speciale, reclamantul a obținut, astfel cum s-a menționat

anterior, nu dreptul la restituirea imobilului în natură, ci despăgubiri prin

echivalent.

De aceea, imobilul în

litigiu nu reprezintă un "bun actual" de care reclamantul să se poată

prevala pentru a obține contravaloarea lipsei de folosință.

- În acest context,

nedemonstrând că este titularul unui bun actual, toate aprecierile recurentului

în legătură cu natura și cuantumul despăgubirilor care trebuie să fie juste,

efective și achitate într-un termen rezonabil sunt lipsite de pertinență.

Nerecunoscându-i-se

dreptul la despăgubiri, criticile vizând caracterul efectiv al acestora sunt

lipsite de obiect, tot astfel fiind și cele referitoare la marja de apreciere

ce revine statului în reglementarea aspectelor referitoare la imobilele

preluate abuziv (câtă vreme în speță nu s-a pus problema modalității în care au

fost normate, prin intermediul legii speciale, chestiunile referitoare la

preluările abuzive, temeiul juridic al pretențiilor constituindu-l dreptul

comun).

De asemenea, ignorând

soluția adoptată la momentul rejudecării - potrivit deciziei ce constituie

obiect al recursului - reclamantul face aprecieri asupra caracterului devolutiv

al apelului, arătând că precizarea vizând debitorul obligației de plată nu

putea fi considerată cerere nouă în apel, pentru ca instanța să nu se considere

legal învestită cu soluționarea ei.

Or, o asemenea

apreciere a avut loc cu ocazia judecării anterioare a apelului și tocmai

considerarea ei ca fiind greșită a determinat casarea cu trimitere, conform

Deciziei nr. 3029 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reluând judecata,

instanța de apel s-a pronunțat, cu respectarea art. 315 C. proc. civ., asupra

așa-numitei "cereri completatoare" a motivelor de apel.

- Potrivit celor

expuse anterior rezultă că, aducând critici deciziei din apel, recurentul nu a

demonstrat incidența vreuneia din tezele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (lipsa

de temei legal ori încălcarea sau aplicarea greșită a legii), aspectele deduse

judecății fiind, conform considerentelor arătate, lipsite de fundament

respectiv de pertinență, raportat la soluția instanței de apel.

- În ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat, de

asemenea de recurent, se constată că indicarea acestuia este pur formală, în

condițiile în care recurentul nu a dezvoltat niciun argument în susținerea

acestui motiv (neindicând vreun act juridic în înțelesul de negotium iuris care

să fi fost dedus judecății și ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost

denaturate de instanță prin interpretarea dată).

Conform

considerentelor expuse, recursul fiind găsit nefondat va fi respins în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul L.A.S. împotriva Deciziei nr. 62 A

din 27 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - CL