ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5356/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 990 din 28 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L.A.S., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 56.816,72 Dolari (echivalent lei la data plății), reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru terenul de 205 mp, situat în București, pe perioada 24 martie 2005 - 9 mai 2006, a respins, ca neîntemeiate, pretențiile pentru perioada 16 iulie 2001 - 24 martie 2005. A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin notificarea din 17 mai 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul L.A.S. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 230 mp, situat la adresa menționată anterior. La data de 10 noiembrie 2003, în vederea soluționării notificării formulate, Primăria Municipiului București a solicitat mandatarei reclamantului completarea dosarului administrativ (prin depunerea actului de proprietate în copie legalizată, a certificatului de moștenitor în copie legalizată, a Sentinței civile nr. 4714/1979 în copie legalizată, a istoricului de rol fiscal în original, precum și a copiilor de pe actele de identitate), ceea ce s-a realizat la data de 23 martie 2005, conform confirmării de primire.

Notificarea a fost soluționată prin Dispoziția nr. 5831 din 9 mai 2006 emisă de Primăria Municipiului București, dispoziție constatată ca fiind legală prin respingerea contestației conform Sentinței civile nr. 49 din 14 ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă (irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 1613 din 17 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Prin prezentul demers judiciar, reclamantul a solicitat despăgubiri constând în lipsa de folosință a terenului de 205 mp, situat în București, pentru perioada 16 iulie 2001 (expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării) și 9 mai 2006, data emiterii dispoziției nr. x prin care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru acest teren.

În ceea ce privește temeinicia cererii de acordare a despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada în care unitatea deținătoare avea obligația soluționării notificării și data la care a soluționat-o efectiv prin recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului, tribunalul a apreciat că de principiu cererea este admisibilă în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ. și Legii nr. 10/2001, deoarece, conform acestor dispoziții legale, dreptul de proprietate al reclamantului îi conferă acestuia și dreptul la fructele aferente, de la momentul la care acest drept trebuia și putea fi recunoscut, conform normelor în vigoare. Tribunalul a mai reținut că Municipiul București nu avea obligația soluționării notificării în termen de 60 de zile de la data transmiterii notificării, deoarece dosarul administrativ nu era complet și că depunerea actelor la data de 24 martie 2005 marchează momentul de la care se datorează despăgubiri.

Prin urmare, s-a apreciat întemeiată cererea reclamantului doar pentru perioada 24 martie 2005 - 9 mai 2006, iar cuantumul despăgubirilor a fost stabilit conform raportului de expertiză necontestat, proporțional cu această perioadă, la suma de 56.816,72 Dolari (echivalent lei la data plății). În ceea ce-l privește pe debitorul obligației de plată, tribunalul a reținut că acesta este Statul Român prin Ministerul Finanțelor, deoarece acesta răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor legale de soluționare în termen legal a cererilor de despăgubire, unitatea administrativ-teritorială având obligații ce țin exclusiv de soluționarea notificărilor. A fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 482 din 9 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant și a admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a desființat sentința și a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea acțiunii în contradictoriu cu Municipiul București. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că, întrucât notificării formulate nu i-au fost atașate decât copii xerox ale actelor doveditoare ale calității de persoană îndreptățită la restituire, unitatea deținătoare nu putea da o soluție legală înainte de completarea dosarului administrativ cu exemplare legalizate, așa încât despăgubirile nu pot fi acordate înaintea acestui moment.

Cererea apelantului reclamant, formulată în completarea motivelor de apel, de obligare în solidar a pârâților la plata despăgubirilor pretinse prin acțiune, nu a putut fi primită de Curte, față de împrejurarea că nu a fost depusă la instanța de fond și față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Apelul declarat de pârât a fost apreciat în parte întemeiat, în condițiile în care cererea de acordare a despăgubirilor la valoarea de piață a terenului constând în lipsa de folosință, aferentă perioadei 16 iulie 2001 - 9 mai 2006, era o cerere accesorie în raport cu cererea principală prin care se contestă dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, iar faptul că instanța a disjuns capătul de cerere privind lipsa de folosință nu poate înlătura prorogarea legală de competență instituită prin art. 17 C. proc.

civ. A fost găsită neîntemeiată excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, întrucât Legea nr. 10/2001 nu interzice expres formularea unei astfel de acțiuni, iar dispozițiile art. 480 C. civ., ce vin în completarea legii speciale, prevăd dreptul proprietarului unui bun imobil de a se bucura nestingherit de toate prerogativele acestui drept, inclusiv de fructele acestuia. În ce măsură apelantul reclamant este sau nu îndreptățit să primească contravaloarea lipsei de folosință a terenului, în condițiile în care prin notificare a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, iar prin dispoziția emisă de Primăria Municipiului București i s-au acordat astfel de măsuri reparatorii, este o problemă care ține de fondul cauzei și nu de admisibilitatea sau inadmisibilitatea acesteia.

Curtea a apreciat, însă, că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de obiectul acțiunii și de motivele de fapt ale acesteia. Astfel, situațiile în care statul este reprezentat în proces de Ministerul Finanțelor Publice sunt prevăzute expres de lege, iar într-un proces în care s-a invocat culpa Municipiul București prin Primarul General în nesoluționarea la termen a notificării, temeinicia acțiunii nu putea fi analizată decât în contradictoriu cu persoana juridică a cărei culpă se invocă pentru că numai astfel, entitatea învestită cu soluționarea notificării putea propune și administra probe în combaterea susținerilor reclamantului.

Prin Decizia civilă nr. 3029 din 4 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia în parte și a trimis cauza la aceeași curte de apel pentru judecarea cererii completatoare a motivelor de apel formulate de reclamant, vizând pe intimatul-pârât Municipiul București, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că susținerile referitoare la greșita reținere, în cauză, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sunt neîntemeiate întrucât despăgubirile solicitate pentru prejudiciul creat ca urmare a nesoluționării în termen a notificării privind imobilul în litigiu nu pot fi opuse decât persoanei căreia îi incumba o astfel de obligație și despre care se pretinde că nu a îndeplinit-o, în speță, pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, iar nu Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Criticile recurentului au fost apreciate însă corecte, în ceea ce privește greșita calificare ca fiind cerere nouă, a solicitării formulate de reclamant, prin completarea motivelor de apel (cerere depusă în data de 21 martie 2011, în legătură cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General).

Aceasta, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată au fost chemați în judecată ambii pârâți, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București, prin Primarul General, pentru plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu, fără ca reclamantul să solicite obligarea în solidar a pârâților la plata acestei sume. S-a constatat că în cererea completatoare a motivelor de apel, reclamantul a solicitat, într-adevăr, obligarea, în solidar, a celor doi pârâți la plata despăgubirilor, dar, în finalul cererii, acesta a menționat că, în cazul în care instanța va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să dispună obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General la suma de bani respectivă.

Prin urmare, nu s-a mai insistat în obligarea pârâților în solidar, instanța de apel trebuind să verifice pretenția apelantului reclamant raportat doar la intimatul pârât Municipiul București. Rejudecând cauza după casare, în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea a avut în vedere cererea completatoare a motivelor de apel formulată de reclamant la data de 21 martie 2011, în ceea ce privește analizarea pretențiilor reclamantului - apelant față de pârâtul Municipiul București. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut că pretinsa lipsă de folosință a terenului ce formează obiectul notificării pe Legea nr. 10/2001 echivalează cu contravaloarea fructelor civile pe care le poate produce acest teren, astfel încât temeiul juridic al acțiunii îl constituie dispozițiile art. 485 C. civ.

Potrivit art. 485 C. civ. este reglementată restituirea fructelor de către posesorul de rea-credință al bunului către proprietarul care revendică bunul, astfel încât, pentru a putea pretinde lipsa de folosință a terenului, reclamantul trebuia să facă dovada că în patrimoniul său se află dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu. Or, acest teren s-a aflat în proprietatea reclamantului - apelant dar a ieșit din patrimoniul acestuia și a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului de expropriere nr. 134/1985.

S-a reținut că notificarea formulată de reclamantul - apelant în baza Legii nr. 10/2001, prin care solicita măsuri reparatorii pentru acest teren a fost soluționată prin Dispoziția nr. 5831 din 9 mai 2006 emisă de Primăria Municipiului București (dispoziție rămasă irevocabilă prin respingerea contestației și a căilor de atac ulterioare exercitate), potrivit căreia s-au acordat doar măsuri prin echivalent pentru imobil și nu restituirea în natură a acestuia. Ca atare, reclamantul - apelant este doar titularul unui drept de creanță cu privire la acest teren și nu titularul unui drept de proprietate, calitate care, potrivit dispozițiilor art. 485 C. civ., nu-l îndreptățește să solicite lipsa de folosință a terenului pe perioada dedusă judecății.

Curtea a mai reținut că reclamantul - apelant a învestit instanța doar cu cerere de acordare a contravalorii lipsei de folosință a terenului, nesolicitând alte despăgubiri pentru nesoluționarea în termen a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001. În consecință, rejudecând cauza pe aspectul care a determinat casarea cu trimitere, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat Decizia civilă nr. 62 A din 27 februarie 2012 prin care a respins, ca neîntemeiată, cererea completatoare a motivelor de apel. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea este nemotivată, limitându-se la a relata istoricul cauzei și, apoi, la formularea unor afirmații care nu au suport în materialul probator administrat în cauză, referitoare la solicitarea de despăgubiri prin notificarea transmisă și la actele atașate notificării.

Recurentul-reclamanta respectat dispozițiile art. 23, 24 și 25 din Legea nr. 10/2001, prima sa opțiune în privința măsurilor reparatorii fiind restituirea terenului în natură. Or, primăria, ca entitate notificată, n-a făcut niciun demers pentru soluționarea notificării timp de 5 ani, iar în privința Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, care au prevăzut depunerea copiilor legalizate de pe înscrisuri, acestea au apărut ulterior transmiterii notificării. Nu este real că reclamantul ar fi pretins despăgubiri în baza dreptului comun, ci a formulat solicitarea în baza legii speciale, care prevedea posibilitatea compensării pentru lipsirea de bun. - În mod greșit s-a reținut în decizia atacată că ar fi titularul unui drept de creanță întrucât "în baza Protocolului nr. 1 și a numeroaselor cauze judecate la instanța europeană împotriva Statului Român", reclamantul are dreptul la un bun și nu doar o speranță legitimă că i se va restitui bunul.

Având în vedere că pe perioada 9 august 1985 - 9 mai 2006 (data soluționării notificării) reclamantul a fost privat de toate atributele specifice dreptului de proprietate, stabilirea unei sume cu titlu de despăgubiri, la nivelul la care s-a operat prima instanță, nu ar trebui să i se pară exagerată pârâtului. - Față de caracterul devolutiv al apelului, reclamantul a solicitat ca, în măsura în care instanța ar fi apreciat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, să dispună obligarea celuilalt pârât (Municipiul București) la plata despăgubirilor. Aceasta nu reprezintă o cerere nouă, deoarece Municipiul București a fost parte în cauză încă de la fond.

- Recurentul-reclamant a făcut, de asemenea, referire la marja de apreciere pe care o au statele în reglementarea problemelor de interes național în termenii Convenției europene și, preluând din considerentele unei decizii de speță a instanței supreme, la faptul că despăgubirile trebuie să fie juste, efective și achitate într-un termen responsabil. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: - Susținerea nemotivării hotărârii și astfel, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., este lipsită de fundament, în condițiile în care decizia atacată conține argumentele adoptării soluției în limitele impuse de decizia de casare. Împrejurarea că este prezentat, așa cum arată recurentul, "istoricul cauzei" - de fapt, etapele procesuale anterioare - se înscrie, în mod necesar, în logica întocmirii considerentelor întrucât instanța trebuia să delimiteze ceea ce a intrat în autoritate de lucru judecat prin modalitatea de soluționare a căilor de atac anterioare și să rețină, astfel, limitele rejudecării (care au vizat așa-numita "cerere completatoare", de fapt, precizarea debitorului obligației împotriva căruia s-au îndreptat pretențiile reclamantului).

- De asemenea, pretinzând că hotărârea cuprinde "afirmații care nu au suport în materialul probator", reclamantul procedează la redarea unor elemente de fapt - în legătură cu depunerea notificării, conținutul acesteia, actele anexate - tinzând astfel, de o manieră nepermisă procedural, față de caracterul extraordinar al căii de atac exercitate, la devoluarea fondului. Tot astfel, fără a deduce judecății critici de nelegalitate susceptibile de control, recurentul redă conținutul articolelor 23, 24 și 25 din Legea nr. 10/2001, arătând că s-a conformat dispozițiilor acestora, deși cauza juridică a pretențiilor acestuia nu a fost reprezentată de textele menționate, iar decizia din apel nu a făcut aplicarea lor.

Dimpotrivă, reținând că solicitarea de despăgubiri a reclamantului constă în contravaloarea lipsei de folosință a terenului al cărui proprietar se pretinde, instanța a identificat corect sediul materiei ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 485 C. civ. (restituirea fructelor de către posesorul de rea-credință, către proprietarul care revendică). Or, la situația de fapt stabilită de instanțele fondului pe baza probelor administrate, s-a făcut în mod corect aplicarea normei de drept incidente, câtă vreme a rezultat că reclamantul nu este proprietarul bunului pentru a putea pretinde restituirea fructelor acestuia. Contrar susținerii reclamantului, acesta nu este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care bunul împreună cu dreptul subiectiv asupra acestuia i-au ieșit din patrimoniu ca efect al exproprierii, prin Decretul nr. 134/1985.

Împrejurarea că exproprierea a fost apreciată ca preluare abuzivă de către stat i-a permis reclamantului să solicite și să obțină, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispoziției din 9 mai 2006 a Primarului Municipiului București (rămasă definitivă prin epuizarea căilor de atac). De aceea, reclamantul este, așa cum corect a reținut și instanța de apel, titularul unui drept de creanță având ca obiect măsurile reparatorii prin echivalent, iar nu titularul dreptului de proprietate pentru a justifica pretenția în legătură cu lipsa de folosință a imobilului. - Referirile pe care le face recurentul la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și la jurisprudența instanței de contencios european nu sunt de natură să sprijine susținerile acestuia, în sensul că ar fi titularul unui bun ci dimpotrivă, îi neagă demersul.

Astfel, în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, creată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, este titularul unui bun actual cel care deține o hotărâre definitivă și executorie care i-a recunoscut dreptul și care a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 din Hotărârea-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României). În ce privește transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din constatarea ilegalității preluării imobilului, aceasta este condiționată "de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag.

142 din aceeași Hotărâre-pilot). Or, în speță, urmând procedura legii speciale, reclamantul a obținut, astfel cum s-a menționat anterior, nu dreptul la restituirea imobilului în natură, ci despăgubiri prin echivalent. De aceea, imobilul în litigiu nu reprezintă un "bun actual" de care reclamantul să se poată prevala pentru a obține contravaloarea lipsei de folosință. - În acest context, nedemonstrând că este titularul unui bun actual, toate aprecierile recurentului în legătură cu natura și cuantumul despăgubirilor care trebuie să fie juste, efective și achitate într-un termen rezonabil sunt lipsite de pertinență.

Nerecunoscându-i-se dreptul la despăgubiri, criticile vizând caracterul efectiv al acestora sunt lipsite de obiect, tot astfel fiind și cele referitoare la marja de apreciere ce revine statului în reglementarea aspectelor referitoare la imobilele preluate abuziv (câtă vreme în speță nu s-a pus problema modalității în care au fost normate, prin intermediul legii speciale, chestiunile referitoare la preluările abuzive, temeiul juridic al pretențiilor constituindu-l dreptul comun). De asemenea, ignorând soluția adoptată la momentul rejudecării - potrivit deciziei ce constituie obiect al recursului - reclamantul face aprecieri asupra caracterului devolutiv al apelului, arătând că precizarea vizând debitorul obligației de plată nu putea fi considerată cerere nouă în apel, pentru ca instanța să nu se considere legal învestită cu soluționarea ei.

Or, o asemenea apreciere a avut loc cu ocazia judecării anterioare a apelului și tocmai considerarea ei ca fiind greșită a determinat casarea cu trimitere, conform Deciziei nr. 3029 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reluând judecata, instanța de apel s-a pronunțat, cu respectarea art. 315 C. proc. civ., asupra așa-numitei "cereri completatoare" a motivelor de apel. - Potrivit celor expuse anterior rezultă că, aducând critici deciziei din apel, recurentul nu a demonstrat incidența vreuneia din tezele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (lipsa de temei legal ori încălcarea sau aplicarea greșită a legii), aspectele deduse judecății fiind, conform considerentelor arătate, lipsite de fundament respectiv de pertinență, raportat la soluția instanței de apel.

- În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat, de asemenea de recurent, se constată că indicarea acestuia este pur formală, în condițiile în care recurentul nu a dezvoltat niciun argument în susținerea acestui motiv (neindicând vreun act juridic în înțelesul de negotium iuris care să fi fost dedus judecății și ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate de instanță prin interpretarea dată). Conform considerentelor expuse, recursul fiind găsit nefondat va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.A.S. împotriva Deciziei nr. 62 A din 27 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL