ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3029/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3029/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 990 din 28 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul L.A.Ș. în

contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, prin Primar, și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pe pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de

56.816,72 dolari SUA (echivalent în lei la data plății), reprezentând

contravaloare lipsă de folosință teren în suprafață de 205 mp, situat în

București, în perioada 24 martie 2005 - 9 mai 2006, a respins cererea în

pretenții pentru perioada 16 iulie 2001 - 24 martie 2005, ca neîntemeiată, a

respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București,

prin Primar, ca neîntemeiată, a obligat Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 1700 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin notificarea nr. 6397 din

17 mai 2001, reclamantul L.A.A.Ș. a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001,

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de

230 mp, situat în București.

La

această notificare, reclamantul a atașat un set de acte, în vederea dovedirii

calității de persoană îndreptățită.

La

data de 10 noiembrie 2003, în vederea soluționării notificării, Primăria

municipiului București a solicitat mandatarei reclamantului completarea

dosarului administrativ, prin depunerea actului de proprietate în copie

legalizată, a certificatului de moștenitor în copie legalizată, a Sentinței

civile nr. 4714/1979 în copie legalizată, a istoricului de rol fiscal în

original, precum și a copiilor de pe actele de identitate.

Dosarul

administrativ a fost completat de reclamant cu actele solicitate la data de 23

martie 2005, conform confirmării de primire atașată la dosar, iar notificarea a

fost soluționată prin Dispoziția nr. 5831 din 9 mai 2006 emisă de Primăria

municipiului București, dispoziție constatată ca fiind legală prin respingerea

contestației reclamantului, astfel cum rezultă din Sentința civilă nr. 49 din

14 ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și

irevocabilă.

În

prezenta cerere, reclamantul solicită despăgubiri constând în lipsa de

folosință a terenului de 205 mp, situat la adresa sus-menționată, pentru

perioada 16 iulie 2001 (expirarea termenului de 60 de zile de la data

formulării notificării) și 9 mai 2006 (data emiterii dispoziției prin care i

s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru teren).

În

principiu, cererea este admisibilă potrivit art. 480 C. civ. și dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Reținând

această situație de fapt, ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar și

dispozițiile art. 480 C. civ., care conferă reclamantului dreptul de a se

bucura de fructele aferente terenului proprietatea sa, de la momentul la care

acest drept trebuia și putea să fie recunoscut, conform normelor în vigoare,

instanța de fond a apreciat că reclamantul este îndreptățit la plata

contravalorii lipsei de folosință pentru terenul solicitat prin notificare, dar

nu de la data înregistrării notificării, ci de la data la care, conformându-se

adresei Primăriei municipiului București, a comunicat acesteia, în vederea

soluționării notificării, actele solicitate.

Tribunalul

a înlăturat susținerea reclamantului, în sensul că depunerea acestor acte la

data de 24 martie 2005 ar fi fost solicitată de către Primăria municipiului

București în mod abuziv, doar pentru a se tergiversa soluționarea notificării,

reținând că, din dosarul administrativ depus în copie la dosar, rezultă că

toate actele solicitate reclamantului nu se regăseau la dosar în forma

prevăzută de lege, ci în copii xerox.

Prin

urmare, cererea reclamantului este întemeiată doar pentru perioada 24 martie

2005 - 9 mai 2006, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit conform raportului

de expertiză necontestat, proporțional cu această perioadă, la suma de

56.816,72 dolari SUA (echivalent în lei la data plății).

În

ceea ce privește debitorul obligației de dezdăunare a reclamantului, Tribunalul

a reținut că este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, deoarece acesta

răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor de soluționare în termen legal a

cererilor de despăgubire, unitatea administrativ-teritorială având obligații ce

țin exclusiv de soluționarea notificărilor.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin

Decizia civilă nr. 482 A din 9 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamant și a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a desființat

sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecarea acțiunii în

contradictoriu cu Municipiul București.

Apelul

declarat de apelantul reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform

dispozițiilor art. 23.2. din H.G. nr. 250 din 07 martie 2007 pentru aprobarea

Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, actele doveditoare ale

dreptului de proprietate ori, după caz, cele care atestă calitatea de

moștenitor, prevăzute de art. 23 din lege, se depun în copii legalizate sau

certificate de pe actele doveditoare, iar, conform art. 23.3. din aceeași

hotărâre, în cazul în care actele sunt prezentate în fotocopii, entitatea

învestită cu soluționarea notificării va solicita petenților și prezentarea

originalelor sau duplicatelor, în vederea verificării și certificării acestora.

La

notificarea înregistrată de apelantul reclamant au fost depuse copii xerox ale

actelor ce dovedeau calitatea acestuia, de persoană îndreptățită la restituire,

situație în care Primăria municipiului București i-a solicitat, prin Adresa nr.

35601 din 10 noiembrie 2003, în baza normei anterior menționate, completarea

dosarului administrativ cu copii legalizate de pe actul de proprietate, certificatul

de moștenitor, Sentința civilă nr. 4714 din 14 noiembrie 1979, buletin de

identitate, procură și originalul istoricului de rol fiscal.

Susținerea

apelantului, în sensul că toate aceste acte ar fi fost depuse, în forma

prevăzută de lege, odată cu notificarea și ar fi fost rătăcite de Primăria

municipiului București, nu numai că nu a fost probată, astfel cum impuneau

dispozițiile art. 1169 C. civ., dar este și infirmată de înscrisurile depuse la

dosar de Municipiul București, prin Primarul General, și chiar de înscrisul

administrat de apelantul reclamant.

La

dosarul de fond s-au depus înscrisurile anexate de apelantul reclamant

notificării, în copii xerox, iar la același dosar a fost depus înscrisul

intitulat "confirmare de primire", cuprinzând un opis al actelor

depuse în copii legalizate, la solicitarea Primăriei municipiului București, în

care nu se face nicio referire cu privire la faptul că aceste acte ar mai fi

fost depuse la dosar, în aceeași formă.

În

raport de această situație de fapt și de dispozițiile art. 25 din Legea nr.

10/2001, astfel cum au fost explicate prin Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de fond a apreciat că termenul

prevăzut de lege pentru soluționarea notificării a fost prorogat de părți până

la data depunerii de către apelantul reclamant a actelor doveditoare, în forma

prevăzută de lege.

Singura

condiție impusă de legiuitor pentru a avea beneficiul acestei prorogări este ca

unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că

fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea

probelor solicitate, ceea ce, în speță, s-a făcut, astfel cum rezultă din

Adresa nr. 35601 din 10 noiembrie 2003 emisă de Primăria municipiului

București.

Referitor

la cererea apelantului reclamant formulată în completare la motivele de apel,

prin care se solicită obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor

solicitate prin acțiune, Curtea a reținut că nu a fost formulată la instanța de

fond, situație în care nu poate fi primită direct în apel, conform

dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.

Cu

privire la apelul declarat de apelantul pârât, Curtea a reținut că este, în

parte, întemeiat, pentru următoarele considerente:

Cererea

prin care reclamantul solicită plata lipsei de folosință pentru imobil era o

cerere accesorie în raport cu cererea principală, prin care se contesta

dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, situație în care competența

soluționării acesteia aparține Tribunalului București, ca instanță competentă

să soluționeze cererea principală, astfel cum prevăd expres dispozițiile art.

17 C. proc. civ.

Faptul

că instanța a disjuns capătul de cerere privind lipsa de folosință nu poate

înlătura prorogarea legală de competență instituită prin textul de lege

menționat anterior, excepția invocată de apelantul pârât, privind necompetența

materială a tribunalului, fiind neîntemeiată.

Neîntemeiată

este și excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, în condițiile în care

Legea nr. 10/2001 nu interzice expres formularea unei astfel de acțiuni, iar

dispozițiile art. 480 C. civ., ce vin în completarea legii speciale, prevăd

dreptul proprietarului unui bun imobil de a se bucura nestingherit de toate

prerogativele acestui drept, inclusiv de fructele acestuia.

În

ce măsură apelantul reclamant este sau nu îndreptățit să primească

contravaloarea lipsei de folosință a terenului, în condițiile în care prin

notificare a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, iar prin dispoziția

emisă de Primăria municipiului București i s-au acordat astfel de măsuri

reparatorii, este o problemă care ține de fondul cauzei și nu de

admisibilitatea sau inadmisibilitatea acesteia.

Curtea

a apreciat, însă, că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport

de obiectul acțiunii și de motivele de fapt ale acesteia.

Situațiile

în care statul este reprezentat în proces de Ministerul Finanțelor Publice sunt

prevăzute expres de lege, iar într-un proces în care se invocă culpa

Municipiului București, prin Primarul General, în nesoluționarea la termen a

notificării apelantului reclamant, temeinicia acțiunii nu putea fi analizată

legal decât în contradictoriu cu persoana juridică a cărei culpă se invocă.

Numai astfel entitatea învestită cu soluționarea notificării putea propune și

administra probe în combaterea susținerilor apelantei reclamante, fiind

asigurată respectarea principiului dreptului părților la apărare.

În

niciun caz soluționarea acțiunii nu putea fi făcută pe fond în contradictoriu

cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care

această instituție publică are competență limitată în materia acordării de

despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat, respectiv doar în cazul

în care nu este cunoscută unitatea deținătoare.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.A.Ș., criticând-o pentru

următoarele motive:

Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, justifică legitimare procesuală

pasivă în cauză pentru nesoluționarea în termen a notificării.

În

acest sens, numeroasele spețe în care România a fost condamnată la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului pentru diverse încălcări sau aplicări inadecvate

ale legilor proprietății s-au soldat cu obligarea Statului Român la plata unor

despăgubiri importante.

Recurentul

susține că are "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constând în terenul de care a

fost deposedat abuziv, prin Decretul de expropriere nr. 134 din 09 august 1985.

Având

în vedere caracterul devolutiv al apelului declarat de reclamant, precum și

solicitarea formulată în calea de atac respectivă, până la prima zi de

înfățișare, ca, în cazul în care se va constata lipsa calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, să se stabilească în sarcina pârâtului

Municipiul București obligația de plată, instanța de apel trebuia să răspundă

acestei cereri, care nu reprezenta o cerere nouă conform art. 294 C. proc. civ.

Aceasta

nu este o cerere nouă, deoarece Municipiul București a fost parte în dosarul de

fond și și-a putut face apărările; deci, atâta timp cât au existat doi pârâți,

oricare dintre ei poate fi obligat la despăgubiri.

În

acest sens invocă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, nr. 631 din 4 februarie 2010, în care se reține

că: "Critica formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, potrivit căreia nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că

nu este deținătorul în fapt al bunului și nici beneficiarul chiriilor încasate,

nu este întemeiată, deoarece, în raportul juridic dedus judecății, acesta este

titularul obligației de a preda reclamantului în natură imobilul în litigiu,

corelativă dreptului reclamantului de a primi în natură imobilul, iar

neîndeplinirea acestei obligații, după pronunțarea hotărârii Curții Europene a

Drepturilor Omului, a dat naștere dreptului reclamantului de a cere plata

fructelor civile (a chiriei încasate pentru imobilul în litigiu), până la data

predării efective a imobilului".

Soluția

instanței de apel este nelegală și pentru motivul că nu a răspuns în niciun fel

și nu a soluționat apelul formulat de către reclamant, așa cum a fost completat

la termenul de judecată din 21 martie 2011.

Recurentul

reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate,

respingerea apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și admiterea apelului declarat de reclamant.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând

decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

fondat pentru următoarele considerente:

Susținerile

recurentului referitoare la greșita reținere, în cauză, a lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

sunt neîntemeiate.

Despăgubirile

solicitate de reclamant, pentru prejudiciul creat ca urmare a nesoluționării în

termen a notificării privind imobilul în litigiu nu pot fi opuse decât

persoanei căreia îi incumba o astfel de obligație și despre care se pretinde că

nu a îndeplinit-o, în speță, pârâtului Municipiul București, prin Primarul

General, iar nu Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Obligația

Statului, de a adopta o legislație coerentă și previzibilă, în materia

restituirii proprietăților preluate abuziv, în cazul în care își asumă o astfel

de reparație, reprezintă o obligație generică, în domeniul legislativ

respectiv, și care nu are legătură directă cu obligațiile concrete, stabilite,

prin legile de reparație speciale, în sarcina diferitelor persoane implicate,

în numele statului, să asigure reparația efectivă.

În

consecință, într-un asemenea caz, în litigiul având ca obiect plata

despăgubirilor pretinse ca urmare a neîndeplinirii obligației concrete

prevăzute de lege, calitatea procesuală pasivă revine persoanei care avea

această obligație și cu privire la care se pretinde că nu a executat-o, și

anume pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, iar nu Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, evocată în cererea de recurs, în susținerea calității procesuale

pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are relevanță

în dosarul de față, deoarece, după cum rezultă din considerentele acesteia,

reflectă o situație distinctă de cea din litigiul de față.

Spre

deosebire de această cauză, în care obligația de a stabili în concret măsura

reparatorie cuvenită reclamantului revine unității deținătoare a imobilului,

deci, pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, în speța invocată,

obligația de predare a bunului revenea Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice. Această distincție în ceea ce privește persoana în sarcina

căreia incumba fiecare dintre obligații explică soluțiile diferite adoptate în

cele două cazuri.

Ca

atare, sub aspectul calității procesuale pasive care nu se justifică în

persoana Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, soluția instanței

de apel este corectă.

Cât

privește existența, în patrimoniul reclamantului, a "unui bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, constând în terenul de care au fost deposedați autorii lui,

această susținere nu are relevanță în stabilirea calității procesuale pasive,

ci vizează fondul cauzei deduse judecății, urmând a fi verificată cu ocazia judecății

pe fond a pretențiilor reclamantului.

Criticile

recurentului sunt corecte, însă, în ceea ce privește greșita calificare ca

fiind o cerere nouă a solicitării formulate de acesta, prin completarea

motivelor de apel, cerere depusă în data de 21 martie 2011, în legătură cu

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Nu

se poate reține o lipsă a motivării Curții asupra cererii completatoare a

motivelor de apel, cum susține recurentul, deoarece, în considerentele deciziei

atacate, se arată că "Referitor la cererea apelantului reclamant formulată

în completarea la motivele de apel, prin care se solicită obligarea în solidar

a pârâților la plata despăgubirilor solicitate prin acțiune, Curtea reține că

nu a fost formulată la instanța de fond, situație în care nu poate fi primită

direct în apel, conform dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.".

După

care, în următoarele două paragrafe, instanța de apel reia aceleași

considerente raportat și la caracterul de excepție de la regula dreptului comun

a solidarității, ceea ce implica formularea expresă a cererii de obligare în

solidar a pârâților la despăgubirile pretinse, prin acțiunea introductivă de

instanță.

În

consecință, nu sunt întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în legătură cu nemotivarea cererii completatoare

formulată de apelantul reclamant la 21 martie 2011.

Considerentele

Curții în ceea ce privește calificarea cererii respective ca fiind o cerere

nouă în calea de atac, formulată cu încălcarea art. 294 C. proc. civ., sunt,

însă, în parte, greșite, ca și soluția instanței de apel, de desființare a

sentinței, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.

Prin

cererea de chemare în judecată au fost chemați în judecată ambii pârâți, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Primăria municipiului București,

prin Primarul General, pentru plata contravalorii lipsei de folosință a

imobilului în litigiu, fără ca reclamantul să solicite obligarea în solidar a

pârâților la plata acestei sume.

În

cererea completatoare a motivelor de apel, reclamantul a solicitat,

într-adevăr, obligarea în solidar a celor doi pârâți la plata despăgubirilor,

dar, în finalul cererii, acesta menționează că, în cazul în care instanța va

admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, să dispună obligarea pârâtului Municipiul

București, prin Primarul General la suma de bani respectivă. Prin urmare, nu se

mai insistă în obligarea pârâților în solidar, instanța de apel trebuind să

verifice pretenția apelantului reclamant raportat doar la intimatul pârât

Municipiul București.

De

altfel, și dacă s-ar fi insistat în obligarea solidară a pârâților, și aceasta

ar fi trebuit considerată o cerere nouă în apel, față de obiectul acțiunii

introductive de instanță, care nu cuprindea o asemenea cerință, cu consecința

imposibilității reținerii solidarității, acest aspect nu permitea instanței de

apel să nu soluționeze pretențiile apelantului reclamant în raport strict de intimatul

pârât Municipiul București.

Cu

alte cuvinte, chiar dacă nu putea verifica și, eventual, dispune obligarea în

solidar a pârâților la plata despăgubirilor, față de dispozițiile art. 294 C.

proc. civ., instanța trebuia să verifice motivul de apel referitor la obligarea

pârâtului sus-menționat la plata despăgubirilor solicitate de reclamant,

deoarece o asemenea cerere fusese făcută la prima instanță.

Imposibilitatea

reținerii solidarității nu înlătură obligația pârâtului Municipiul București de

a plăti acele despăgubiri, privită în sine, independent de solidaritate și nici

obligația procedurală a instanței de apel de a verifica susținerile apelantului

reclamant în legătură cu această obligație, cerere în raport de care

dispozițiile art. 294 C. proc. civ. nu sunt incidente.

În

plus, problema solidarității obligației de plată între cei doi pârâți este și

nerelevantă, în raport de soluția dată față de unul dintre ei, de admitere a

excepției lipsei calității procesuale pasive, excepție care este corectă și care

înlătură problema solidarității.

În

condițiile arătate mai sus, pornind de la calificarea greșită a cererii

completatoare a motivelor de apel, formulată de reclamant, ca fiind o cerere

nouă, în mod nelegal și prin aplicarea eronată a dispozițiilor art. 297 C.

proc. civ., Curtea a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță, în loc

de a analiza, ca instanță de control judiciar, pretențiile exprimate de

reclamant, prin această cerere, în contradictoriu cu intimatul pârât

Municipiului București, prin Primarul General.

Aceasta

având în vedere și faptul că prima instanță intrase în cercetarea fondului

cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, pe care a respins-o ca

neîntemeiată, iar faza procesuală a apelului și caracterul devolutiv al căii de

atac respective obligă la analizarea criticilor formulate în legătură cu

soluția primei instanțe dată cererii respective.

În

consecință, cum instanța de apel nu a analizat susținerile apelantului

reclamant formulate prin cererea completatoare a motivelor de apel din data de

21 martie 2011, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București, prin

Primarul General, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului acestei

cereri, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa, în

parte, decizia atacată și va trimite cauza la aceeași curte de apel pentru

judecarea cererii completatoare, în contradictoriu cu intimatul pârât

menționat.

Va

menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate referitoare la soluția dată

apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantul L.A.Ș. împotriva Deciziei nr. 482 A din 9 mai

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Casează,

în parte, decizia recurată și trimite cauza la aceeași curte de apel pentru

judecarea cererii completatoare a motivelor de apel formulate de reclamant,

vizând pe intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 4 mai 2012.

Procesat

de GGC - GV