ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 314/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 23 mai 2008

reclamanta U.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin primar general, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 de

pe lângă Prefectura Municipiului București și Ministerul

Finanțelor Publice ca instanța să-i oblige pe cei trei

pârâți la măsuri reparatorii prin echivalent (compensare cu un alt

teren, despăgubiri în bani sau acordarea de titluri de valoare ori

acțiuni), pentru suprafața de 357,06 mp teren intravilan,

situată în București, sector 2, dobândit de tatăl său, D.A.,

prin contractul de vânzare –cumpărare

La termenul de judecat din data de 6

aprilie 2009 a precizat că nu înțelege să se mai judece cu

pârâta Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura

Municipiului București, care nu are calitate în cauză.

Prin sentința civilă nr. 645

din 7 mai 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, s-a admis cererea precizată de reclamanta U.R. în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București și a fost obligat

aceasta să emită dispoziție cu propunerea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul din sectorul 2, la valoarea ce va

rezulta din scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite cu

ocazia exproprierii din valoarea de piață stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare; s-a respins cererea

precizată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

fiind obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, la

plata sumei de 1.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că, din certificatele de moștenitor

din 16 iunie 1994 și din 11 octombrie 2005 rezultă că de pe urma

defunctului D.A. au rămas ca moștenitori reclamanta în calitate de

fiică și numita D.M., în calitate de soție

supraviețuitoare, iar după decesul acesteia din urmă a

rămas ca unică moștenitoare reclamanta.

Imobilul în litigiu a fost preluat

de stat prin expropriere conform Decretului nr. 1167/1967, fostul proprietar D.A.

figurând cu suprafața de teren de 397,06 mp și construcții în

suprafață de 199,80 mp.

A mai reținut instanța de

fond că, reclamanta a făcut dovada calității de

persoană îndreptățită la restituire, conform art. 4 alin.

(2) raportat la art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar față de

concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert

tehnic G.V. în sensul că întregul teren în litigiu este ocupat de

construcția – bloc de locuință și de infrastructura

tehnico- edilitară și spațiile verzi aferente acesteia, în mod

evident terenul nu poate fi restituit în natură.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel reclamanta și pârâtul Municipiul București, prin

primarul general.

Apelanta – reclamantă U.R. a

critica soluția pentru nelegalitate și netemeinicie arătând

că în mod eronat tribunalul a obligat pe pârâtul Municipiul București

să emită dispoziție privind măsuri reparatorii în

echivalent pentru imobilul în litigiu, întrucât prin acțiune a solicita

să-i dea un alt teren, sau să fie despăgubită în bani de

către Ministerul Finanțelor Publice.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 21 alin.

(2) din Constituția României și Decizia nr. 20/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, în recurs în interesul legii.

Apelantul – pârât Municipiul

București, prin primarul general, a criticat soluția, arătând

că nu a soluționat notificarea deoarece nu au fost depuse toate

actele doveditoare, iar în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001,

numai unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de

măsuri reparatorii.

A mai criticat soluția și

pentru greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată cât timp

în mod eronat a fost obligat să emită dispoziție de acordare de

măsuri reparatorii.

Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, prin decizia nr. 180/A din 10 martie 2010 a respins ca

nefondate apelurile declarate de reclamanta U.R. și de pârâtul Municipiul

București, prin primarul general împotriva sentinței civile nr. 645

din 7 mai 2009 a Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel, a reținut că prima instanță a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică, având în vedere că

unitatea deținătoare nu a răspuns notificării și a

obligat Municipiul București, prin primarul general, să emită

dispoziție de propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul în litigiu.

În soluționarea cauzei au fost

respectate prevederile legale incidente în cauză, respectiv art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

și decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul

legii.

Acordarea de despăgubiri pentru

terenurile preluate abuziv de către stat este în concordanță cu

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, cu condiția ca

organele administrative ale statului, în sarcina cărora sunt stabilite

obligațiile prevăzute de lege să se conformeze actelor normative

și să despăgubească persoana îndreptățită la

măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Curtea, a făcut trimitere la

cauza Faimblat contra României, concluzionând că în situația în care

organele administrative nu își îndeplinesc obligațiile prevăzute

de lege, instanța nu poate crea o „lex tertia” prin care să statueze

asupra unei alte modalități de acordare a despăgubirilor, decât

cea prevăzută de legea internă.

Instanțele nu pot obliga

Ministerul Finanțelor Publice  să acorde despăgubiri deoarece

acesta nu are atribuții prevăzute de lege pentru acordarea de

despăgubiri în conformitate cu Legea nr. 10/2001, astfel încât în mod

corect a fost respinsă acțiunea față de acest pârât.

În ceea ce privește apelul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, Curtea a

reținut că, pentru soluționarea cauzei, prima

instanță, în mod corect a avut în vedere dispozițiile Deciziei nr.

20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, astfel încât

pârâtul apelant nu se poate apăra susținând că partea nu a depus

toate actele necesare pentru soluționarea notificării.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri a declarat recurs reclamanta U.R. invocând motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut

că, în mod greșit pârâții Municipiul București, prin primarul

general, și Ministerul Finanțelor Publice nu au fost obligați la

plata contravalorii imobilelor teren și construcții ce au fost luate

de la antecesorul acestora D.A., în cuantumul rezultat din cele două

expertize efectuate pe fondul cauzei, fie să fie despăgubită

prin echivalent prin emiterea de titluri de valoare de către Ministerul

Finanțelor Publice, fie prin atribuirea de acțiuni la fondul

„Proprietatea”, în același cuantum stabilit prin cele două expertize.

Analizând hotărârea atacată,

în limitele criticii formulate prin motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în

cauză urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi

arătate în continuare.

Atât prima instanță cât și

cea de apel, au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece tribunalul a obligat pârâtul

Municipiul București, prin primarul general, să emită deciziei

prin care să constate că reclamanta - recurentă are dreptul la

măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele din litigiu.

Prin art. 1 alin. (1) din Titlul

VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul

și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu

mai pot fi restituite în natură.

În acest sens, art. 13 alin. (1)

stipulează că, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final

al despăgubirilor care se acordă potrivit Legii nr. 247/2005 se

constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Din analiza acestor texte de lege

rezultă că pârâții – intimați nu au competența

legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a

propune acordarea acestora în condițiile legii speciale.

Trimiterea la dispozițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă lipsa plenitudinii de

competență a instanțelor și o încălcare a art. 6

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, cum greșit susține recurenta.

Față de cele expuse,

recursul declarat în cauză va fi respins, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta U.R. împotriva deciziei civile nr. 180 A din 10 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.