ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 314/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 23 mai 2008 reclamanta U.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice ca instanța să-i oblige pe cei trei pârâți la măsuri reparatorii prin echivalent (compensare cu un alt teren, despăgubiri în bani sau acordarea de titluri de valoare ori acțiuni), pentru suprafața de 357,06 mp teren intravilan, situată în București, sector 2, dobândit de tatăl său, D.A., prin contractul de vânzare –cumpărare La termenul de judecat din data de 6 aprilie 2009 a precizat că nu înțelege să se mai judece cu pârâta Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Municipiului București, care nu are calitate în cauză.

Prin sentința civilă nr. 645 din 7 mai 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis cererea precizată de reclamanta U.R. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București și a fost obligat aceasta să emită dispoziție cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din sectorul 2, la valoarea ce va rezulta din scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite cu ocazia exproprierii din valoarea de piață stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare; s-a respins cererea precizată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, la plata sumei de 1.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, din certificatele de moștenitor din 16 iunie 1994 și din 11 octombrie 2005 rezultă că de pe urma defunctului D.A. au rămas ca moștenitori reclamanta în calitate de fiică și numita D.M., în calitate de soție supraviețuitoare, iar după decesul acesteia din urmă a rămas ca unică moștenitoare reclamanta. Imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin expropriere conform Decretului nr. 1167/1967, fostul proprietar D.A. figurând cu suprafața de teren de 397,06 mp și construcții în suprafață de 199,80 mp. A mai reținut instanța de fond că, reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire, conform art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar față de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic G.V.

în sensul că întregul teren în litigiu este ocupat de construcția – bloc de locuință și de infrastructura tehnico- edilitară și spațiile verzi aferente acesteia, în mod evident terenul nu poate fi restituit în natură. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta și pârâtul Municipiul București, prin primarul general. Apelanta – reclamantă U.R. a critica soluția pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că în mod eronat tribunalul a obligat pe pârâtul Municipiul București să emită dispoziție privind măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, întrucât prin acțiune a solicita să-i dea un alt teren, sau să fie despăgubită în bani de către Ministerul Finanțelor Publice.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 21 alin. (2) din Constituția României și Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii. Apelantul – pârât Municipiul București, prin primarul general, a criticat soluția, arătând că nu a soluționat notificarea deoarece nu au fost depuse toate actele doveditoare, iar în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, numai unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.

A mai criticat soluția și pentru greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată cât timp în mod eronat a fost obligat să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 180/A din 10 martie 2010 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta U.R. și de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva sentinței civile nr. 645 din 7 mai 2009 a Tribunalul București, secția a V-a civilă. Pentru a decide astfel, curtea de apel, a reținut că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, având în vedere că unitatea deținătoare nu a răspuns notificării și a obligat Municipiul București, prin primarul general, să emită dispoziție de propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.

În soluționarea cauzei au fost respectate prevederile legale incidente în cauză, respectiv art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii. Acordarea de despăgubiri pentru terenurile preluate abuziv de către stat este în concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, cu condiția ca organele administrative ale statului, în sarcina cărora sunt stabilite obligațiile prevăzute de lege să se conformeze actelor normative și să despăgubească persoana îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Curtea, a făcut trimitere la cauza Faimblat contra României, concluzionând că în situația în care organele administrative nu își îndeplinesc obligațiile prevăzute de lege, instanța nu poate crea o „lex tertia” prin care să statueze asupra unei alte modalități de acordare a despăgubirilor, decât cea prevăzută de legea internă. Instanțele nu pot obliga Ministerul Finanțelor Publice să acorde despăgubiri deoarece acesta nu are atribuții prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri în conformitate cu Legea nr. 10/2001, astfel încât în mod corect a fost respinsă acțiunea față de acest pârât.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, Curtea a reținut că, pentru soluționarea cauzei, prima instanță, în mod corect a avut în vedere dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, astfel încât pârâtul apelant nu se poate apăra susținând că partea nu a depus toate actele necesare pentru soluționarea notificării. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta U.R. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia a susținut că, în mod greșit pârâții Municipiul București, prin primarul general, și Ministerul Finanțelor Publice nu au fost obligați la plata contravalorii imobilelor teren și construcții ce au fost luate de la antecesorul acestora D.A., în cuantumul rezultat din cele două expertize efectuate pe fondul cauzei, fie să fie despăgubită prin echivalent prin emiterea de titluri de valoare de către Ministerul Finanțelor Publice, fie prin atribuirea de acțiuni la fondul „Proprietatea”, în același cuantum stabilit prin cele două expertize. Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Atât prima instanță cât și cea de apel, au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece tribunalul a obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să emită deciziei prin care să constate că reclamanta - recurentă are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele din litigiu. Prin art. 1 alin. (1) din Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură. În acest sens, art. 13 alin. (1) stipulează că, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit Legii nr. 247/2005 se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din analiza acestor texte de lege rezultă că pârâții – intimați nu au competența legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a propune acordarea acestora în condițiile legii speciale. Trimiterea la dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă lipsa plenitudinii de competență a instanțelor și o încălcare a art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cum greșit susține recurenta. Față de cele expuse, recursul declarat în cauză va fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta U.R. împotriva deciziei civile nr. 180 A din 10 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.