ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5396/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 4 București la 26 iunie 2000, reclamanta R.F. a chemat în judecată pe pârâtul C.G.M.B., solicitând obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 6.277,50 m.p. situat în București.

În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamanta a arătat că terenul situat la adresa menționată a aparținut tatălui său, G.S., fiind dobândit în baza actului de vânzare – cumpărare transcris sub nr. 18.137 din 22 august 1946. Reclamanta a precizat că are calitatea de moștenitoare conform certificatului de moștenitor nr. 769/1980, eliberat de Notariatul Local al Sectorului 4 București.

S-a susținut că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în prezent fiind liber și nesupus detaliilor de sistematizare.

Prin sentința civilă nr. 5065 din 7 octombrie 2003, Judecătoria Sectorului 4 București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reținând că valoarea imobilului ce face obiectul litigiului dedus judecății este de 10.651.316.800,28 lei, echivalentul sumei de 367.921,13 dolari S.U.A.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 635 din 24 iunie 2004, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, examinând situația juridică actuală a terenului în litigiu, că acesta este inclus în Parcul Tineretului, încadrându-se, conform Planului urbanistic general aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 269 din 21 decembrie 2000 în zona V1a – parcuri, grădini și scuaruri publice orășenești și constituie domeniu public, potrivit Legii nr. 213/1998.

S-a apreciat că tribunalul are de analizat nu doar existența și valabilitatea titlului statului, ci și dacă la momentul preluării de către stat, dreptul de proprietate de care se prevalează reclamanta se mai află în patrimoniul autorilor săi. S-a constatat, astfel, că la datele de 14 martie 1980 și 15 octombrie 1980, când s-au dezbătut succesiunile defuncților S.G. și, respectiv, S.C., în masa succesorală nu mai exista terenul în litigiu, dobândit de părinții reclamantei prin actul de vânzare – cumpărare transcris sub nr. 18137 din 22 august 1948, deși din examinarea ansamblului probator a rezultat că preluarea imobilului a avut loc în anul 1986. S-a mai reținut că reclamanta nu a declarat și nu a dovedit o altă dată de trecere a imobilului în proprietatea statului și nici nu a probat existența rolului fiscal pentru terenul în litigiu pe numele său sau al autorilor.

Prima instanță a mai reținut că reclamanta are deschisă calea procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia poate face dovada că este persoană îndreptățită și că își păstrează calitatea de proprietar de la momentul preluării bunului.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III–a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care prin decizia nr. 261/ A din 17 februarie 2005, a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamantă.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta, susținând că Planul urbanistic general nu face proba dreptului de proprietate al pârâtului întrucât, în lumina dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, rezultă fără echivoc că regimul juridic specific proprietății publice nu poate fi aplicat, inclusiv sub aspectul inadmisibilității revendicării de drept comun, atunci când, cum este cazul și în speță, nu există un titlu valabil al statului, respectiv al unității administrativ – teritoriale.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 1606 din 21 februarie 2007, a admis recursul reclamantei și a casat decizia nr. 261/ A din 17 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu trimitere pentru rejudecare la aceeași instanță.

Prin considerentele deciziei de casare, Înalta Curte a reținut că, în ședința publică de la 3 aprilie 2001, instanța de apel a dispus refacerea raportului de expertiză topo de către același expert, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., respectiv pentru nedovedirea convocării părților.

Față de susținerile contradictorii ale expertului din cele două lucrări și pentru identificarea corectă a terenului în litigiu, Înalta Curte a apreciat că se impune efectuarea unei noi expertize, urmând a se avea în vedere și faptul că actul de vânzare – cumpărare încheiat între I.N.I. și E.I.N.I., în calitate de vânzători și G.S., în calitate de cumpărător, face trimitere la o schiță de plan din 16 ianuarie 1940, prin care sunt precizate vecinătățile și dimensiunile terenului.

În faza procesuală a rejudecării apelului, s-a formulat o cerere de intervenție accesorie în interesul intimatului C.G.M.B. de către numita M.M., cerere încuviințată în principiu prin încheierea din 27 mai 2008.

De asemenea, Z.M. a formulat o cerere de intervenție în interes propriu și în interesul intimatului C.G.M.B. Prin încheierea din 7 aprilie 2009 s-a admis în principiu intervenția accesorie, formulată în interesul C.G.M.B., fiind respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenție principală.

Prin încheierea din 26 mai 2009 s-a luat act de transmiterea calității procesuale de la apelanta reclamantă la I.L.I. și I.A., cesionari de drepturi litigioase în temeiul contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 5633 din 22 noiembrie 2001 la B.N.P. M.G.O., A.A.J. și asociații, fiind admisă, totodată, excepția lipsei calității procesuale active a apelantei – reclamante R.F.

Prin decizia civilă nr. 447/ A pronunțată la 26 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanții I.L. și I.A.M., ca nefundat, și a admis cererea de intervenție formulată de intervenienții M.M. și Z.M. în favoarea intimatului C.G.M.B.

Față de indicațiile date de instanța de casare și având în vedere concluziile noii expertize tehnice efectuate în faza rejudecării apelului, instanța de apel a reținut că probatoriul administrat nu a permis identificarea imobilului revendicat, cu toate consecințele ce decurg din această împrejurare sub aspectul probării dreptului de proprietate pe care reclamanții doresc să îl valorifice pe calea acțiunii în revendicare întemeiate pe prevederile art. 480 – art. 481 C. civ.

S-a constatat că toți experții desemnați în cauză au apreciat că schița de plan din 16 ianuarie 1940, parte integrantă din actul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, sub nr. 1576 din 18 ianuarie 1940 și transcris la același tribunal la nr. 554/1940, nu oferă elemente de identificare a terenului în litigiu, iar reclamanții, în aplicarea dispozițiilor art. 1169 C. civ., la solicitarea instanței, nu au înțeles să completeze probatoriul administrat, susținând că nu dețin alte înscrisuri pe care să le poată depune la dosar.

Prin urmare, Curtea de apel a constatat că dreptul de proprietate invocat de apelanții – reclamanți nu a fost probat.

Cu privire la critica adusă considerentelor hotărârii apelate prin care tribunalul a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001, Curtea de apel a reținut că prima instanță doar a indicat reclamantei că are deschisă calea procedurii administrative, ca o simplă recomandare, cercetând, însă, pricina în fond, pe baza dispozițiilor dreptului comun incidente în cauză.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții I.L.I. și I.A.M., criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au susținut că hotărârea instanței de apel este rezultatul unui proces vădit inechitabil, tergiversat în afara oricărui termen rezonabil, contrar principiului consfințit prin art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. În cadrul acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat că, achiziționând un număr mare de terenuri, intervenienta M.M. a obținut Hotărârea Consiliului General nr. 232/2005 prin care i s-a acordat în compensare o suprafață de 20.107 m.p., fără a se ține seama de prezentul litigiu, ce impunea indisponibilizarea zonei aflate în posesia pârâtului, ce include fosta Str. Secerii.

S-a susținut că lipsa de echitate a procesului s-a manifestat, printre altele, prin denaturarea dezbaterilor. Astfel, deși apelanții – reclamanți și-au prezentat titlul, iar experții au identificat bunul, întreaga dezbatere a fost împinsă spre detalii (puncte cardinale, vecinătăți) nesemnificative, în condițiile inexistenței titlului pârâtului.

Totodată, s-a susținut că, neputându-se contesta titlul autorului reclamanților, s-a dat, fără temei, valoare juridică certificatelor de moștenitor, s-a acceptat depunerea unor înscrisuri irelevante, care orientau discuția localizării bunului spre o cu totul altă zonă decât cea înscrisă în titlu (partea din deal a moșiei Văcărești, în loc de partea din vale) și s-au transferat consecințele neidentificării terenului în sarcina reclamanților, pretinzându-li-se acestora să facă o dovadă negativă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., s-a invocat nelegalitatea hotărârii recurate și argumentarea pe considerente străine de natura pricinii, în condițiile în care s-a interpretat absența bunului din masa succesorală menționată în cele două certificate de moștenitor ca o dovadă a

inexistenței bunului în patrimoniul autorului reclamantei, ignorându-se

preluarea fără titlu în anul 1980. S-a arătat că stabilirea ca an al preluării a anului 1986 se leagă de posesia exercitată asupra terenului de C.L.S. 4 București, persoană străină de proces.

Cea de a treia critică formulată de recurenți a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceștia susținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, s-a învederat că pentru a se înlătura raportul experților F., F. și P., instanța de apel a reținut că aceștia au modificat în cadrul lucrării punctele cardinale de pe schița imobilului, deși la dosar nu există nicio dovadă în acest sens, în realitate experții semnalând că punctele cardinale erau indicate imprecis, ceea ce este explicabil cu mijloacele de acum 70 de ani.

Ca o concluzie, recurenții au arătat că, deși titlul lor de proprietate nu a fost desființat, curtea de apel a reținut că nu și-au probat dreptul de proprietate.

Examinând criticile invocate prin motivele de recurs, care se circumscriu parțial motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat pentru considerentele ce succed:

Respectând îndrumările obligatorii din decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1606 din 21 februarie 2007, conform art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a solicitat Arhivelor Naționale schița de plan din 16 ianuarie 1940, parte integrantă a actului de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, la nr. 1576 din 18 ianuarie 1940 și transcris la același tribunal la nr. 554/1940 și a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice de identificare a terenului revendicat.

Toți experții desemnați să efectueze lucrarea au constatat că schița anexă la contractul de vânzare – cumpărare invocat drept titlu de către reclamanți nu oferă elemente suficiente de identificare a terenului în litigiu.

În aceste condiții, instanța de apel a procedat corect, solicitând reclamanților – apelanți, în aplicarea art. 1169 C. civ., să completeze probatoriul prin depunerea unor înscrisuri care să permită identificarea terenului revendicat.

La această solicitare, apelanții – reclamanți au precizat că nu dețin alte înscrisuri pe care să le folosească în susținerea acțiunii în revendicare.

Prin completarea la raportul de expertiză topografică, experții și-au menținut punctul de vedere, în sensul că, din motive independente de voința lor, nu pot identifica terenul.

Ca atare, Curtea va constata că instanța de apel a ținut seama de îndrumările din decizia de casare, în exercitarea rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., insistând în administrarea probelor necesare pentru identificarea terenului.

Și intimatul C.G.M.B. a întreprins demersuri în același sens, depunând la dosar mai multe înscrisuri, care s-au dovedit însă nerelevante, întrucât vizau terenuri situate într-o altă zonă decât cel în litigiu.

În acest context, instanța de apel a apreciat în mod legal că reclamanții – apelanți nu și-au dovedit pretențiile pe care au înțeles să le valorifice prin acțiunea întemeiată pe art. 480 – art. 481 C. civ., ce presupun în mod necesar dovedirea dreptului real invocat.

În raport de aceste considerente, Curtea va reține că instanța de apel a respectat îndrumările din decizia de casare, respectiv dispozițiile art. 315 C. proc. civ., motivele expuse care au fundamentat decizia recurată nefiind străine de natura pricinii, astfel că nu sunt întrunite nici dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Celelalte critici formulate prin motivele de recurs vizând modul în care s-a stabilit situația de fapt în funcție de modul de apreciere a probelor, respectiv a certificatelor de moștenitor care atestă absența bunului din masa succesorală rămasă de pe urma autorului reclamantei, precum și cele referitoare la înlăturarea raportului de expertiză efectuat de experții F., F. și P. nu vor fi examinate întrucât se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat, și nu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nici primul motiv de recurs nu se încadrează în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel că nu va fi examinat. Considerentele expuse referitoare la interesele intervenientei M.M. exced cadrului procedural și nu pot face obiectul cererii în recurs.

Pentru toate aceste motive, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantele I.L.I. și I.A.M. împotriva deciziei nr. 447/ A din 26 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie .

Obligă pe recurentele-reclamante la 4.500 lei, cheltuieli de judecată către intimata - intervenientă M.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012.