ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5490/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5490/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

16945/3/2010, la data de 6 aprilie 2010, reclamanții C.V. și D.M.au chemat în

judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 200 mp.

În motivarea cererii

au arătat că au dobândit, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția I civilă, și transcris sub nr. 3562/1950, un teren în

suprafață de 200 mp, situat în București, str. I.M., nr. 2, sector 2.

Părinții

reclamanților au decedat, aceștia fiind singurii moștenitori, în calitate de

descendenți, conform certificatului de moștenitor nr. 21 din 25 mai 2007

eliberat de BNP M.C.I. În calitate de succesori cu titlul universal,

reclamanții arată că au dobândit totalitatea drepturilor aflate în patrimoniul

părinților la data decesului. Cu toate că dețineau un titlu de proprietate

asupra terenului, nu puteau exercita asupra acestuia prerogativele dreptului de

proprietate, întrucât nu sunt în posesia terenului.

Prin Sentința civilă

nr. 744 din 20 mai 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității și a respins ca fiind inadmisibilă acțiunea

formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că nu se poate vorbi nici de o încălcare

a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din

Convenția europeană a drepturilor omului, având în vedere, pe de o parte, că

procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur

administrativă, entitatea învestită cu soluționarea notificărilor neavând

caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1)

din Convenția europeană a drepturilor omului, fiind chiar persoana juridică

care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte,

dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu

limitări ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă

obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește

apărarea unui drept civil.

Condiția esențială

care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată

fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de

tribunal independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica

decizia administrativă. În acest sens Curtea europeană a drepturilor omului s-a

pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României.

Or, în cauza de față

Tribunalul a constatat că reclamanții aveau o astfel de cale, deoarece art. 26

din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața

Tribunalului, secția civilă, dispoziția emisă. Mai mult aceste dispoziții își

găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea

notificării refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt

Deciziile nr. IX/2006 și nr. XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

care prevăd competența tribunalului, secția civilă, de a soluționa cererile de

obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a

notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a

acesteia în termenul legal. Mai mult practica constantă a instanțelor este în

sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

limitarea dreptului la acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în

care neîndeplinirea condiției parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă

reclamanților. În cauza de față nu s-a făcut dovada formulării unei astfel de

notificări, în termenul legal.

În speța de față

reclamanții nu au dovedit că au adresat notificare, astfel că neformularea

notificării în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, care de

altfel a fost prelungit în mod succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G.

nr. 145/2001, s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa sa. În consecință

Tribunalul constată că neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe seama

lipsei de diligență a reclamanților.

Tribunalul a reținut

că nu este vorba de stingerea dreptului de proprietate, ci de faptul că

reclamanții nu au înțeles să îl apere prin intermediul mijloacelor legale puse

la dispoziție de lege. Statul are dreptul de a reglementa modul în care se

poate apăra un drept civil. Condiția cerută este aceea ca normele impuse să nu

reprezinte în sine o piedică în calea formulării unei cereri de restituire, or

Legea nr. 10/2001 prevede un termen rezonabil de formulare a acesteia cât și

condiții simple pe care trebuie să le îndeplinească notificarea respectivă.

De altfel și Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin pronunțarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie

2008, în soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că în rezolvarea

problemei privind în ce măsură există sau nu o opțiune între aplicarea legii

speciale care reglementează regimul imobilelor preluate în mod abuziv, Legea

nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul

civil, persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, nu

au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Totodată, s-a

apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicare a bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință

și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În final, Tribunalul

a reținut că în cauză, imobilul intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001

și nu s-a invocat și dovedit existența vreunui motiv independent de voința

reclamanților, care să îi împiedice să formuleze notificarea în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 736 A din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit legii speciale, neformularea de

către foștii proprietari sau succesorii acestora, a notificării în termenul

prevăzut de lege atrage pierderea dreptului de a obține în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

Prima instanță a

reținut corect că reclamanții nu au opțiunea alegerii între legea specială și

dispozițiile de drept comun privitoare la proprietate, acest lucru rezultând

indubitabil din dispozitivul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care

reafirmă principiul de drept potrivit căruia legea specială derogă de la legea

generală și se aplică cu prioritate.

Curtea europeană a

drepturilor omului a stabilit în mod constant că Statul are o marjă de

apreciere în reglementarea folosinței bunurilor, astfel că edictarea legii

speciale se înscrie în cadrul acestei marje, chiar dacă instituie termene și

proceduri obligatorii pentru realizarea drepturilor avute în vedere.

Nu se poate reține,

susținerea apelanților conform căreia, prin respingerea ca inadmisibilă a

acțiunii, se încalcă dreptul reclamanților la un proces echitabil, deoarece,

după cum a arătat și prima instanță, prin urmarea procedurii administrative

prealabile, și eventual a procedurii reglementate de dispozițiile art. 26 din

Legea nr. 10/2001 reclamanților le era respectat atât dreptul la bun, cât și

dreptul la un proces echitabil, în sensul Convenției europene a drepturilor

omului.

Doar conduita

nediligentă a reclamanților, care nu au formulat în termen notificarea

prevăzută de Legea nr. 10/2001, a condus la respingerea ca inadmisibilă a

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea acestuia,

modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, desființarea

sentinței primei instanțe și trimiterea dosarului pentru continuarea judecății

pe fondul cauzei.

Consideră că

soluțiile pronunțate anterior în cauză sunt lipsite de temei legal, fiind date

totodată cu încălcarea legii - motiv de recurs expres prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată că nu există

nicio dispoziție legală care să prevadă inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare. Au fost încălcate grav dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din

Constituție, care garantează accesul liber la justiție, art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 92/1992 de organizare judecătorească, în care se detaliază textul

constituțional referitor la liberul acces la justiție, Legea nr. 10/2001 care

nu interzice accesul liber la justiție și acțiunile în revendicare întemeiate

pe dispozițiile art. 480 C. civ. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 este o

lege cu aplicare limitată în timp.

Trebuie să ne

raportăm, prin prisma art. 11 și art. 20 din Constituție, la art. 6 alin. (1)

din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul adițional

nr. 11 la Convenție.

Prin hotărârea primei

instanțe le-a fost încălcat în mod grav dreptul consacrat de dispozițiile art.

6 din Convenție potrivit cărora orice persoană are dreptul de a se adresa

instanțelor naționale și de a beneficia de judecarea în mod echitabil a cauzei

sale, precum și dreptul de proprietate, drept recunoscut de dispozițiile art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Aplicabilitatea

dispozițiilor art. 480 C. civ. - lege generală în materie de revendicare nu a

fost limitată de nici o altă dispoziție legală.

Trimiterea la Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii, nu este de natură a justifica

soluția primei instanțe. Respectiva decizie se referă la problema opțiunii

între aplicarea legii speciale - Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun,

în sensul că o persoană nu poate uzita de ambele căi.

Analizând recursul,

din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat

urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

În condițiile în care

recurenții-reclamanți au pretins că imobilul în litigiu a fost preluat de Stat

în temeiul Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria

imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art.

1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, iar

acțiunea în revendicare a fost introdusă la 6 aprilie 2010, ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, în mod legal ambele instanțe au apreciat că în

soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii

speciale.

Soluția este în acord

cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la

acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, că nu există posibilitatea de a se opta între Legea nr. 10/2001 și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, căci ar însemna să se

încalce principiul specialia generalibus derogant.

Așa cum rezultă din

aceeași decizie, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001, exclude în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în

măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în

sensul normei europene, trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Aprecierea existenței

unui „bun" în patrimoniul reclamanților ar fi condus la recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții europene a drepturilor

omului, inclusiv în cea referitoare la cauzele împotriva României, atât a unui

„bun actual" cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a

dreptului de proprietate.

Critica

recurenților-reclamanți că ambele instanțe au încălcat dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art.

6 din Convenție nu poate fi primită.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale, însă Curtea europeană a drepturilor omului a admis că acest

drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele

dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp,

Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că această problemă trebuie

examinată într-un context mai larg și anume cel al obstacolelor sau impedimentelor

de drept sau de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal

chiar în substanța sa.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității de a

recurge la o reglementare anterioară, nu încalcă art. 6 din Convenție, în

condițiile în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea

dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea

de a recurge la o acțiune în revendicare de drept comun ulterior apariției

Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat

în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la

valoarea patrimonială respectivă.

Curtea europeană a drepturilor

omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat

nu reprezintă nici un bun actual și nicio speranță legitimă.

În consecință, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții C.V. și D.M. împotriva Deciziei civile nr. 736 A din 22

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 septembrie 2012.

Procesat de GGC - DG