ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4745/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 44 din 13 mai 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.C.D. împotriva rezoluției nr. 339/ P din 22 octombrie 2002 a Parchetului Militar București. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin rezoluția atacată s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de cpt. C.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 250 C. pen., întrucât din probele administrate a reieșit că acțiunea acestuia a fost efectuată în conformitate cu legea. Susținerile petentului D.C.D. sunt infirmate de declarațiile martorilor P.I., N.R., N.C., M.D., B.D., D.E.

și A.G., din care rezultă că acesta nu a fost agresat, dimpotrivă, petentul având un comportament agresiv ce a necesitat imobilizarea și conducerea sa la Brigada de Poliției Rutiere. Deși petentul arată că i s-a smuls ziarul din mână și aruncat sandwiciul pe jos de către C.I., martora S. arată că pe scaunul din dreapta față a autoturismului erau mai multe ziare și un sandwich, fapt de natură a ridica semne de întrebare asupra sincerității declarațiilor petentului și a situației de fapt prezentate de acesta. Deși petentul arată că nu a avut cheile mașinii, acest aspect este infirmat de declarația plt. C.C., care l-a însoțit pe petent la mașină, iar autoturismul, încuiat, a fost deschis de către petent, care a scos cheile din buzunarul propriu.

Singura persoană care arată că petentul a fost agresat fizic este martora S.C., declarație care nu se coroborează cu mărturiile celorlalte persoane care au fost prezente în biroul unde a fost întocmit procesul-verbal. Martora a observat acest incident de pe hol, prin ușa întredeschisă circa 15-20 cm, fapt de natură a crea îndoieli asupra corectitudinii percepției martorei, având în vedere poziția în care se afla. Existența leziunilor la nivelul limbii, confirmate de certificatul medico-legal, nu duc la concluzia că au fost făcute de C.I., atâta timp cât martorii audiați în cauză, prezenți la incident, au declarat că petentul nu a fost agresat de căpitan. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul D.C.D.

a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței atacate și trimiterea dosarului la parchet, pentru a face urmărirea penală împotriva numitului C.I., ofițer M.A.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 C. pen. și de lovire, prevăzută de art. 180 C. pen. Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: La data de 27 martie 2002, partea vătămată D.C.D. a formulat plângere prealabilă, sesizând organul de urmărire penală cu privire la săvârșirea de către învinuitul cpt. C.I. a infracțiunilor menționate. Procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de cpt.

C.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 250 C. pen. Plângerea formulată de partea vătămată, conform art. 278 C. proc. pen., nu a fost soluționată de procurorul ierarhic superior. Sesizată cu plângere, în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., prima instanță a menținut rezoluția atacată, respingând plângerea petentului. Or, instanța ar fi trebuit să constate că urmărirea penală este incompletă, în sensul că procurorul a dispus numai cu privire la una dintre cele trei infracțiuni sesizate, respectiv numai cu privire la cea prevăzută de art. 250 C. pen. Ca atare, se impunea admiterea plângerii și restituirea cauzei la procuror pentru a dispune și sub aspectul celorlalte două infracțiuni cu care a fost sesizat de către partea vătămată.

Pe de altă parte, dispozițiile procedurale care garantează aflarea adevărului impun, conform art. 200, raportat la art. 1 C. proc. pen., strângerea tuturor probelor necesare pentru a se constata dacă se impune trimiterea în judecată, conform art. 262 și art. 263 din același cod, sau, dimpotrivă, că nu se impune trimiterea în judecată în cazul constatării unuia din impedimentele prevăzute de în art. 10. Or, din dosarul de urmărire penală se constată că nu au fost audiați toți martorii propuși de partea vătămată, că nu au fost lămurite contradicțiile evidente dintre declarația martorului N.R. și cele susținute în raportul acestuia, precum și în raportul plt. D.B., către Corpul de control al ministrului, dintre acestea și cele susținute de martorul A.G.

cu privire la prima etapă a incidentului reclamat, precum și dintre declarațiile martorilor menționați în ordonanța de neîncepere a urmăririi penale, ca susținând dispoziția de neîncepere a urmăririi penale și declarațiile martorilor S. și D., concordante, care confirmă cele afirmate de petent în plângere. Neprocedând astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzută de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. c C. proc. pen., cu referire la art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., Curtea va admite recursul, va casa hotărârea atacată, va admite plângerea formulată de petent, va desființa rezoluția de neîncepere a urmăririi penale și va trimite cauza organului de urmărire penală pentru completarea urmăririi penale în sensul arătat și a administrării oricăror alte probe de natură a duce la aflarea adevărului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de petiționarul D.C.D. împotriva sentinței penale nr. 44 din 13 mai 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Casează hotărârea atacată și rezoluția din 22 octombrie 2002 a Parchetului Militar București. Trimite cauza pentru continuarea cercetărilor la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 septembrie 2004.