ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4745/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 44 din 13

mai 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată,

plângerea formulată de petentul D.C.D. împotriva rezoluției nr. 339/ P din 22

octombrie 2002 a Parchetului Militar București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că prin rezoluția atacată s-a dispus neînceperea urmăririi penale față

de cpt. C.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 250 C.

pen., întrucât din probele administrate a reieșit că acțiunea acestuia a fost

efectuată în conformitate cu legea.

Susținerile petentului D.C.D. sunt

infirmate de declarațiile martorilor P.I., N.R., N.C., M.D., B.D., D.E. și

A.G., din care rezultă că acesta nu a fost agresat, dimpotrivă, petentul având

un comportament agresiv ce a necesitat imobilizarea și conducerea sa la Brigada

de Poliției Rutiere.

Deși petentul arată că i s-a smuls

ziarul din mână și aruncat sandwiciul pe jos de către C.I., martora S. arată că

pe scaunul din dreapta față a autoturismului erau mai multe ziare și un

sandwich, fapt de natură a ridica semne de întrebare asupra sincerității

declarațiilor petentului și a situației de fapt prezentate de acesta.

Deși petentul arată că nu a avut

cheile mașinii, acest aspect este infirmat de declarația plt. C.C., care l-a

însoțit pe petent la mașină, iar autoturismul, încuiat, a fost deschis de către

petent, care a scos cheile din buzunarul propriu.

Singura persoană care arată că

petentul a fost agresat fizic este martora S.C., declarație care nu se

coroborează cu mărturiile celorlalte persoane care au fost prezente în biroul

unde a fost întocmit procesul-verbal.

Martora a observat acest incident de

pe hol, prin ușa întredeschisă circa 15-20 cm, fapt de natură a crea îndoieli

asupra corectitudinii percepției martorei, având în vedere poziția în care se

afla.

Existența leziunilor la nivelul

limbii, confirmate de certificatul medico-legal, nu duc la concluzia că au fost

făcute de C.I., atâta timp cât martorii audiați în cauză, prezenți la incident,

au declarat că petentul nu a fost agresat de căpitan.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul D.C.D. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea

sentinței atacate și trimiterea dosarului la parchet, pentru a face urmărirea

penală împotriva numitului C.I., ofițer M.A.I., pentru săvârșirea infracțiunilor

de abuz în serviciu contra persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., de

purtare abuzivă prevăzută de art. 250 C. pen. și de lovire, prevăzută de art.

180 C. pen.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

La data de 27 martie 2002, partea

vătămată D.C.D. a formulat plângere prealabilă, sesizând organul de urmărire

penală cu privire la săvârșirea de către învinuitul cpt. C.I. a infracțiunilor

menționate.

Procurorul a dispus neînceperea

urmăririi penale față de cpt. C.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii

prevăzute de art. 250 C. pen.

Plângerea formulată de partea

vătămată, conform art. 278 C. proc. pen., nu a fost soluționată de procurorul

ierarhic superior.

Sesizată cu plângere, în condițiile

art. 278

1

C. proc. pen., prima instanță a menținut rezoluția

atacată, respingând plângerea petentului.

Or, instanța ar fi trebuit să

constate că urmărirea penală este incompletă, în sensul că procurorul a dispus

numai cu privire la una dintre cele trei infracțiuni sesizate, respectiv numai

cu privire la cea prevăzută de art. 250 C. pen.

Ca atare, se impunea admiterea

plângerii și restituirea cauzei la procuror pentru a dispune și sub aspectul

celorlalte două infracțiuni cu care a fost sesizat de către partea vătămată.

Pe de altă parte, dispozițiile

procedurale care garantează aflarea adevărului impun, conform art. 200,

raportat la art. 1 C. proc. pen., strângerea tuturor probelor necesare pentru a

se constata dacă se impune trimiterea în judecată, conform art. 262 și art. 263

din același cod, sau, dimpotrivă, că nu se impune trimiterea în judecată în

cazul constatării unuia din impedimentele prevăzute de în art. 10.

Or, din dosarul de urmărire penală

se constată că nu au fost audiați toți martorii propuși de partea vătămată, că

nu au fost lămurite contradicțiile evidente dintre declarația martorului N.R.

și cele susținute în raportul acestuia, precum și în raportul plt. D.B., către

Corpul de control al ministrului, dintre acestea și cele susținute de martorul

A.G. cu privire la prima etapă a incidentului reclamat, precum și dintre

declarațiile martorilor menționați în ordonanța de neîncepere a urmăririi

penale, ca susținând dispoziția de neîncepere a urmăririi penale și

declarațiile martorilor S. și D., concordante, care confirmă cele afirmate de

petent în plângere.

Neprocedând astfel, instanța de fond

a pronunțat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzută de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. c C. proc. pen., cu referire la

art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., Curtea va admite

recursul, va casa hotărârea atacată, va admite plângerea formulată de petent,

va desființa rezoluția de neîncepere a urmăririi penale și va trimite cauza

organului de urmărire penală pentru completarea urmăririi penale în sensul

arătat și a administrării oricăror alte probe de natură a duce la aflarea

adevărului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

petiționarul D.C.D. împotriva sentinței penale nr. 44 din 13 mai 2004 a Curții

de Apel București, secția I penală.

Casează hotărârea atacată și

rezoluția din 22 octombrie 2002 a Parchetului Militar București.

Trimite cauza pentru continuarea

cercetărilor la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

23 septembrie 2004.