ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5304/2004

Asupra recursurilor penale de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 130/ S din 3 martie 2004, pronunțată de Tribunalul Brașov s-a dispus condamnarea inculpatului N.M. la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1), lit. b), e), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (2 1 ) lit. b) C. pen. În baza art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., s-a dispus condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare. În baza art. 78 alin. (1) din O.U.G.

nr. 195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. b) a aplicat aceluiași inculpat o pedeapsă de 3 ani închisoare. În baza art. 81 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. b) a condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare. Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare. A menținut starea de arest a inculpatului și s-a computat perioada reținerii și arestării preventive de la 1 ianuarie 2003 la zi. Totodată s-a constatat că partea vătămată B.I. nu s-a constituit parte civilă iar în temeiul art. 118 lit. d) C. pen., s-a confiscat suma de 400.000 lei, contravaloarea bunului nerestituit părții vătămate.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarea stare de fapt: În data de 1 noiembrie 2003, în jurul orelor 18,00, inculpatul s-a întâlnit conform înțelegerii anterioare, cu partea vătămată B.I., pentru a-l însoți la vila sa, aflată în construcție în zona Brădet din localitatea Săcele. Au lucrat până, în jurul orelor 13,00, și după ce au servit masa au părăsit vila deplasându-se cu autoturismul familiei B. în orașul Săcele. Revenind a doua zi dimineața la vilă, partea vătămată B.I. a constatat că i-a dispărut o pușcă cu aer comprimat de 4,5 mm, o cutie cu alice de 4,5 mm, un aparat foto Minolta, cauzându-i un prejudiciu total de 9.000.000 lei, motiv pentru care a sesizat poliția.

Cercetările efectuate în cursul urmăririi penale au confirmat că autorul faptei este inculpatul N.M. asupra căruia s-a găsit pușca cu aer comprimat, gloanțele și aparatul foto Minolta, bunuri ce au fost restituite părții vătămate. Din raportul de constatare tehnico – științifică, efectuat asupra puștii cu aer comprimat marca UMAREX model 61, calibru 4,5 mm, a rezultat că nu face parte din categoria armelor de foc ce intră sub incidența Legii nr. 17/1996. În data de 1 noiembrie 2003, în jurul orei 18,00, partea vătămată C.J. împreună cu tatăl său C.I. au aplecat la cimitirul din Satulung parcând autoturismul Dacia 1310, pe str. Câmpului. Când s-au întors au constatat lipsa autovehiculului, partea vătămată anunțând telefonic pe martorul E.Z., vărul său, rugându-l să-l ajute în căutarea mașinii, sesizând apoi și Poliția municipiului Săcele.

Martorul E.Z. împreună cu E.I., au plecat în acest scop, pe DJ 103 spre comuna Tărlungeni, loc unde au descoperit mașina părții vătămate. Îndreptându-se spre aceasta, martorii l-au observat pe inculpat, care căuta în portbagaj. Din cercetările efectuate a rezultat că inculpatul a condus autoturismul părții vătămate pe drumurile publice din municipiul Săcele, a acroșat un autobuz, continuându-și cursa pe DJ 103 B, unde a fost prins de martorii E.Z. Apropiindu-se de inculpat, martorii au intrat în dialog cu el, însă acesta i-a amenințat cu arma că-i împușcă, după care a încercat să fugă. Din interpretarea coroborată a tuturor probelor administrate, instanța de fond a reținut o stare de fapt diferită cu referire la modul de sustragere al autoturismului părții vătămate C.J.

Astfel, s-a confirmat sustragerea de către inculpat a autoturismului, faptul că acesta a condus pe drumurile publice cauzând un accident de circulație după care a părăsit locul în care s-a produs acroșarea și avarierea ușoară a ambelor mașini. Inculpatul a fost prins de martorii E.I. și E.Z. care au alergat către mașină imobilizându-l. Așa după cum arată cei doi martori și inculpatul, acesta din urmă nu i-a amenințat în nici un fel, nici verbal, nici cu arma, nici printr-un alt gest. Cei doi martori au sesizat că inculpatul avea o pușcă, abia când acesta era imobilizat la pământ și au văzut țeava armei, care era sub inculpat. În aceste condiții, nu există indicii temeinice că inculpatul ar fi exercitat violențe asupra martorilor, în vederea păstrării autoturismului sau a înlăturării urmelor faptei de sustragere a autoturismului așa cum este prevăzut pentru existența infracțiunii de tâlhărie.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpatul N.M. Parchetul a criticat sentința sub aspectul greșitei schimbări a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie în infracțiunea de furt calificat, respectiv omisiunea instanței de a aplica un spor în urma contopirii pedepselor aplicate inculpatului. Inculpatul a solicitat reducerea pedepsei. Curtea de Apel Brașov, prin decizia nr. 235/ A din 7 iulie 2004, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva sentinței penale nr. 130 din 3 martie 2004 a Tribunalului Brașov pe care a desființat-o în parte, respectiv în ceea ce privește greșita reținere a prevederilor art. 37 lit. b) C. pen., omisiunea aplicării prevederilor art. 7 din Legea nr. 543/2002, mecanismul contopirii pedepselor și durata pedepsei rezultante aplicate inculpatului N.M.

Rejudecând în aceste limite, a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare și a repus în individualitatea lor pedepsele componente de 5 ani închisoare, 4 ani închisoare, 3 ani închisoare și 2 ani și 6 luni închisoare. Înlăturând prevederile art. 37 lit. b) C. pen., a reținut prevederile art. 37 lit. a) C. pen., cu privire la infracțiunile ce formează obiectul prezentului dosar. În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002 a revocat grațierea condiționată a restului de 328 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 36/2002 a Tribunalului Brașov, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 157/2002 a Curții de Apel Brașov și a dispus executarea acestui rest alături de pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente ce formează obiectul prezentului dosar.

În consecință, în baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus contopirea pedepselor rezultante în urma adăugării la fiecare dintre acestea a restului de pedeapsă de 10 luni și 23 zile închisoare (328 zile), respectiv a pedepselor de 5 ani, 10 luni și 23 zile închisoare, 4 ani, 10 luni și 23 zile închisoare, 3 ani, 10 luni și 23 zile închisoare și 3 ani, 4 luni și 23 zile închisoare dispunând executarea pedepsei celei mai grele, de 5 ani, 10 luni și 23 zile închisoare. A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva aceleiași hotărâri. A menținut starea de arest a inculpatului deducând, în continuare, din durata pedepsei rezultante perioada arestării preventive după pronunțarea hotărârii atacate în apel, respectiv începând cu data de 3 martie 2004 și până în prezent.

Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 400.000 lei s-a suportat din fondurile Ministerului Justiției, incluzându-se în cheltuielile judiciare. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat apelantul inculpat să plătească suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat, în apel. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că încadrarea juridică a fost schimbată în mod legal de către prima instanță nefiind stabilit fără dubiu că inculpatul ar fi exercitat amenințări asupra martorilor E.Z. și E.I. În raport de declarațiile amănunțite date de acești doi martori în faza de cercetare judecătorească rezultă un puternic dubiu în ceea ce privește exercitarea amenințării de către inculpat, în momentul prinderii și imobilizării sale de către cei doi martori.

De altfel, declarațiile acestor doi martori (de altfel, singurii prezenți în momentul imobilizării inculpatului) se coroborează cu declarațiile date în mod constant de către inculpat, acesta negând exercitarea vreunei amenințări cu arma asupra celor doi martori. De altfel, în cursul urmăririi penale cei doi martori E.Z. și E.I., povestesc modul în care l-au prins și imobilizat pe inculpat, arătând că la momentul surprinderii sale, acesta căuta ceva în portbagaj; ulterior a scos arma și văzând că martorii se îndreaptă spre el, a încercat să fugă, dar a fost prins de martori și imobilizat, cu mâinile la spate, până la venirea organelor de poliție”. Este și puțin credibilă varianta afirmată de organul de urmărire penală, cum că inculpatul i-a amenințat cu arma pe cei doi martori și că, în ciuda acestui real pericol, martorii l-au ignorat și au înaintat spre inculpat, chiar amenințați cu o armă tip carabină, procedând la imobilizarea sa.

În fața instanței martorii clarifică aspectele neclare din declarațiile date în faza de urmărire penală, arătând că inculpatul nu i-a amenințat cu arma, deoarece practic nici nu a avut timpul necesar; nu le-a adresat nici un cuvânt și nu a opus rezistență. Martorul E.Z. a arătat în cuprinsul declarației sale chiar poziția în care se afla inculpatul în momentul imobilizării sale, respectiv cu spatele către martori, fiind prins „din spate, luându-l practic în brațe, imobilizându-i mâinile”. Ca atare, în mod judicios a conchis prima instanță, în sensul că nu există probe temeinice care să ateste exercitarea amenințării de către inculpat (astfel încât să subziste în cauză elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie), ci dimpotrivă, există un puternic dubiu care, prin prisma prezumției de nevinovăție, nu poate profita decât inculpatului.

Astfel, încadrarea juridică dată faptelor săvârșite de inculpat (în opinia majoritară a membrilor completului de judecată) este legală. În cauză, există însă un alt aspect de nelegalitate, neinvocat de către parchet, care privește forma recidivei mari, în care inculpatul a săvârșit prezentele infracțiuni, cu consecințe asupra duratei pedepsei finale (doar acest din urmă aspect, cel al netemeiniciei, fiind criticat în motivele de apel ale parchetului).

Astfel, prima instanță a reținut că infracțiunile ce formează obiectul prezentului dosar au fost săvârșite de către inculpat în stare de recidivă mare postexecutorie față de o pedeapsă anterioară de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 36/2002 a Tribunalului Brașov, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 157/2002 a Curții de Apel Brașov; prima instanță s-a rezumat la a analiza doar mențiunile cuprinse în fișa de cazier judiciar, constatând că executarea pedepsei a început la data de 26 august 2001 și că din executarea acesteia, nu s-a liberat la data de 2 octombrie 2002, rămânând de executat un rest de 320 zile închisoare. De menționat este însă faptul că, deși Tribunalul Brașov a dispus prin sentința penală nr. 36/2002 condamnarea inculpatului N.M.

la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, ulterior, prin decizia penală nr. 157/2002 a Curții de Apel Brașov s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată acestei infracțiuni în infracțiunea de lovire și alte violențe, prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen. (pentru care s-a dispus încetarea procesului penal) și în cea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 lit. a) și e) C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare; această din urmă pedeapsă a fost constatată ca fiind grațiată în baza prevederilor art. 1 din Legea nr. 543/2002, astfel că la data de 9 octombrie 2002, inculpatul a fost pus în libertate.

După această dată, respectiv la data de 1 noiembrie 2003, inculpatul a săvârșit infracțiunile ce formează obiectul prezentului dosar, respectiv în cursul termenului, condiție de 3 ani prevăzut de art. 7 din Legea nr. 543/2002. Ca atare, pedeapsa anterioară nefiind considerată ca executată la data săvârșirii prezentelor infracțiuni, se impune reținerea în cauză a prevederilor art. 37 lit. a) C. pen., privind recidiva mare postcondamnatorie. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov invocând dispozițiile art. 385 9 pct. 17 și 14 C. proc. pen. și inculpatul N.M. Parchetul critică decizia sub aspectul greșitei schimbări a încadrării juridice a faptei, având în vedere probele administrate, precum și un argument de raționament logic bazat pe elemente certe de probațiune.

Astfel este de necontestat că inculpatul, aflat în exteriorul autoturismului sustras, avea asupra sa arma, faptul că aceasta se găsea la aproximativ 2 metri de mașină, aspect care infirmă varianta martorilor cu privire la modul de derulare al evenimentelor și confirmă starea de fapt reținută în rechizitoriu. De asemenea, s-a apreciat că, în raport de perseverența infracțională a inculpatului se impunea aplicarea unui spor de pedeapsă. Inculpatul, în recursul său a solicitat reducerea pedepsei. Examinând recursurile declarate, potrivit dispozițiilor art. 385 14 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, se constată că recursul parchetului este fondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, iar potrivit art. 63 alin. (2) teza I C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilit. Potrivit declarației olografe a martorului E.Z. în momentul în care l-a văzut pe inculpat acesta „a deschis portiera de la șofer, a scos o pușcă și-a îndreptat-o spre noi, dar văzând că ne îndreptăm spre el a încercat să fugă dar l-am prins și l-am imobilizat la pământ ținându-l până la venirea organelor de poliție”. Aceleași împrejurări rezultă și din declarația luată de organele de poliție imediat după consumarea infracțiunii.

Faptul că derularea evenimentelor a avut loc în condițiile expuse anterior rezultă și din declarațiile celui de-al doilea martor ocular, E.I. Potrivit relatărilor acestuia „persoana care umbla în portbagaj ne-a văzut, a deschis portiera de la șofer și a scos din interiorul mașinii o pușcă cu aer comprimat și pe care a îndreptat-o spre noi”. Cât privesc declarațiile inculpatului, în această fază procesuală, instanța de recurs urmează a observa că autorul faptelor nu a putut da detalii întrucât nu și-a adus aminte nimic. Un alt element important, fiind omisă analizarea acestuia de către cele două instanțe, îl constituie faptul că arma a fost găsită la aproximativ 2 metri de autoturismul părții vătămate.

Probele administrate în faza de urmărire penală sunt completate cu declarația martorului K.M. dată în cursul cercetării judecătorești din care rezultă că martorul E.I., aflându-se la sediul poliției, i-a povestit că inculpatul a avut asupra lui o armă îndreptând-o spre el când l-a prins. Cât privesc declarațiile martorilor E.I. și E.Z. se observă că aceștia și-au menținut declarațiile anterioare, susținând că imobilizarea s-a produs când inculpatul era aplecat în interiorul mașinii. Acest element nu poate fi însă primit în condițiile în care arma a fost găsită la o distanță de aproximativ 2 metri. În atare condiții motivația instanței de fond, în sensul că declarațiile olografe ale martorilor oculari nu au fost scrise de aceștia nu are suport probator, analiza fiind realizată pe baza unor supoziții care sunt străine probațiunii în procesul penal.

Ca atare, probele administrate în cauză dovedesc fără putință de tăgadă, că inculpatul N.M. după sustragerea autoturismului părții vătămate C.J., fiind surprins de martorii E.Z. și E.I., pentru a-și asigura păstrarea bunurilor și scăparea i-a amenințat pe aceștia cu pușca cu aer comprimat marca UMAREX de calibru 4,5 mm. Întrebuințarea de către inculpat de amenințări pentru a-și asigura scăparea, constituie astfel acțiunea adiacentă întrucât s-a produs în desfășurarea aceleiași activități infracționale, fapta săvârșită constituind astfel infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (2 1 ) lit. b) C. pen. În consecință, constatându-se cazurile prevăzute de art. 385 9 pct. 14, 17 C. proc.

pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, urmează a fi admis, în temeiul art. 385 15 pct. 2 C. proc. pen., casându-se hotărârile atacate sub aspectul încadrării juridice a faptelor și a pedepsei rezultante. Rejudecând cauza, în temeiul art. 334 C. proc. pen., instanța de recurs va proceda la schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. b), e), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) alin. (2 1 ) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepsei se vor avea în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., și anume dispozițiile părții generale ale acestui cod, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de pericolul social al faptei săvârșite, de persoana făptuitorului, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. În raport de aceste elemente, de împrejurările săvârșirii faptei, de urmările produse, precum și de atitudinea nesinceră a inculpatului, instanța de recurs va aplica pentru infracțiunea de tâlhărie 7 ani închisoare, orientând-o astfel spre minimul special prevăzut de textul incriminator. Se va proceda la contopirea acestei pedepse cu pedepsele aplicate pentru celelalte infracțiuni, reținute în mod corect de instanța de apel, dispunându-se, în temeiul art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., executarea pedepsei celei mai grele de 7 ani închisoare.

În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002 se va revoca beneficiul grațierii pentru restul rămas neexecutat de 10 luni și 23 zile din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 36/2002, pe care-l adaugă la pedeapsa rezultantă de 7 ani, inculpatul executând în final 7 ani, 10 luni și 23 zile. Se va deduce perioada reținerii și arestării preventive de la 1 noiembrie 2003 la zi. Cât privește aplicarea unui spor de pedeapsă, instanța de recurs apreciază că acesta nu se justifică, pedeapsa rezultantă fiind suficientă pentru atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. Față de cele expuse, anterior, recursul inculpatului urmează a fi respins, ca nefondat, în condițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. Astfel, cu excepția infracțiunii de tâlhărie, instanțele de judecată au aplicat, pentru celelalte infracțiuni săvârșite de inculpat, pedepse corect individualizate, valorificând toate elementele ce caracterizează faptele și persoana inculpatului. În temeiul art. 192 C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în care se include și onorariul avocatului din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei penale nr. 235 din 7 iulie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. 624/2004, privind pe inculpatul N.M. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 130 din 3 martie 2004 pronunțată de Tribunalul Brașov. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b), descontopește pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare și repune în individualitatea lor pedepsele componente astfel: - 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. b), e), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. - 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

- 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 78 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. - 2 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 81 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. b), e), g) și i) C. pen., în infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (2 1 ) lit. b) C. pen., texte în baza cărora îl condamnă pe inculpatul N.M. la 7 ani închisoare. În temeiul art. 33 lit. a) C. pen.

și art. 34 lit. b) C. pen., contopește pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (2) lit. b) C. pen., cu pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. g) și i) C. pen.; cu pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 78 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002; și cu pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 81 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, astfel încât inculpatul urmează să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare. În baza dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 revocă beneficiul grațierii pentru restul rămas neexecutat de 10 luni și 23 zile, pe care-l adaugă la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final 7 ani, 10 luni și 23 zile închisoare.

Deduce reținerea și arestarea preventivă de la 1 noiembrie 2003 la zi. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Respinge, ca nefondat, recursul inculpatului. Obligă recurentul - intimat inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 400.000 lei, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 octombrie 2004.