ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3810/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 iulie 2002 sub nr. 5541 pe rolul

Tribunalului Dâmbovița reclamanții D.N.,

B.G., B.E., E.B., S.V. au chemat în judecată pe

pârâta Primăria Orașului Moreni solicitând instanței ca prin hotărârea pe care

o va pronunța să oblige pe pârâtă ori să le retrocedeze în natură clădirea

„Club 11 iunie” în suprafață de 325,66 mp și terenul de 1500 mp situată în

Moreni, ori, în cazul nerestituirii în natură, să oblige pârâta la plata unei

despăgubiri corespunzătoare valorii reale și actuale a imobilului (clădire și

teren).

În motivarea acțiunii reclamanții arată că ei sunt persoanele

îndreptățite la restituirea imobilului în litigiu, în natură, însă pârâta a

tergiversat operațiunea de restituire și încălcând prevederile art. 41 din

Legea nr. 10/2001 a scos imobilul la licitație.

Mai arată reclamanții că pârâta, deși exista posibilitatea restituirii

în natură a imobilului, a preferat să aleagă varianta prevăzută ca excepție de

lege și anume, a ofertei unei despăgubiri, a unei sume derizorii față de

valoarea reală a apartamentului, respectiv 289.717.000 lei.

La termenul din 25 septembrie 2002 P.C.E., D.M., D.G. și G.M. au

formulat o cerere de intervenție în nume propriu în contradictoriu cu

reclamanții și pârâta din acțiunea principală.

Intervenienții au solicitat ca instanța să dispună obligarea pârâtei să

le restituie lor și reclamanților imobilul în litigiu sau despăgubirile

corespunzătoare valorii acestuia.

Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de restituire

în natură a imobilului întrucât acesta aparține domeniului public al orașului

Moreni.

A mai susținut că acțiunea este prematură având în vedere că procedura

administrativă nu s-a încheiat.

La termenul din 23 octombrie 2002 instanța a respins excepția de

prematuritate a formulării acțiunii.

Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 40 din 29 ianuarie 2003,

a admis acțiunea principală formulată de către reclamanți și cererea de

intervenție în interes propriu și a obligat pârâta să restituie în natură

reclamanților și intervenienților în interes propriu clădirea fost „Club 11

iunie” situat în Moreni, precum și terenul aferent în suprafață de 976 mp,

identificat în expertizele efectuate în cauză (filele 148, 149 și 163 din

dosar).

Constată că reclamanții și intervenienții în interes propriu sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri

bănești pentru suprafața de 500 mp teren reprezentând diferență până la

suprafața de 1520 mp ce a constituit proprietatea autorilor reclamanților și

intervenienților și care forma corp comun cu suprafața de 970 mp situată în Moreni.

Obligă pârâta la plata sumei de 7.000.000 lei către reclamanți și

intervenienți, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că atât

reclamanții cât și intervenienții au calitatea de moștenitori ai proprietarilor

imobilului, T.R.C. și F.R.C., că autorii reclamanților și intervenienților, în

calitate de proprietari ai imobilului l-au închiriat în anul 1921 pe o perioadă

de 25 de ani societății petrolifere Româno-Americană, urmând ca la sfârșitul

termenului terenul și clădirea ce s-a construit să rămână în proprietatea

proprietarilor terenului.

Pe acest teren societatea Româno-Americană a construit o sală de

cinematograf și un club pentru personalul său. Un al doilea contract de

închiriere, a fost încheiat cu moștenitorii proprietarilor, cu termen până la 2

august 1946, fiind apoi prelungit până la 1 septembrie 1953, însă prin Legea

nr. 119/1948, aceste bunuri au fost naționalizate de către Statul Român în mod

abuziv.

S-a mai reținut de către instanța de fond că susținerea pârâtei că

imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură față de dispozițiile art.

16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este nefondată întrucât acest text de lege,

se referă la imobile ocupate de unități bugetare de învățământ, sănătate,

instituții publice, necesare în vederea continuării activității de interes

public, ori în speță este vorba de o folosire în alte scopuri decât cele mai

înainte enunțate.

S-a mai reținut că pârâta, prin adresa nr. 17 din 6 februarie 2002 a

comunicat refuzul restituirii în natură a imobilului în litigiu și a făcut o

ofertă de despăgubiri care a fost refuzată însă.

A reținut deasemenea instanța de fond că prin expertizele efectuate în

cauză, s-a dovedit că imobilul (construcție) nu a suferit transformări ci doar

unele lucrări de întreținere.

Referitor la terenul aferent, s-a constatat că acesta este de numai 970

mp, restul de 500 mp fiind ocupat de vecini.

În consecință, s-a apreciat, cu privire la suprafața de 500 mp teren, că

nu poate fi restituit în natură, reclamanții fiind îndreptățiți să primească

despăgubiri, valoarea acestora urmând a fi stabilită potrivit cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termen legal, pârâta

Primăria Orașului Moreni, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă nr. 102 din 5 mai 2003, a

respins apelul ca nefondat, obligând apelanta la plata sumei de 1.500.000 lei

cheltuieli de judecată către reclamanți și intervenienți.

Instanța de apel a reținut în esență că interpretarea dată de către

instanța de fond prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este cea

corectă, textul se referă la imobile ocupate de unități bugetare din

învățământ, din sănătate, așezăminte social-culturale, sau altele necesare

continuării activităților de interes public, ceea ce nu corespunde cu situația

imobilului în litigiu.

A mai reținut instanța de apel că în momentul în care reclamanții și

intervenienții au solicitat restituirea imobilului, în natură, pârâta a început

să efectueze o serie de lucrări la imobil, cu scop de „cosmetizare și a

închiriat spațiile la diverse societăți comerciale, ceea ce nu reprezintă o

activitate de interes obștesc a primăriei.

Împotriva acestei decizii pronunțate de către instanța de apel, a

declarat recurs, în termen legal, pârâta Primăria Orașului Moreni, invocând

motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Se susține, în primul rând, că instanțele nu au avut în vedere faptul că

preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu valabil de către stat,

respectiv prin naționalizare, în baza Legii nr. 119/1948.

Se mai susține că bunul nu poate fi restituit în natură pentru că el

este inventariat ca bun ce aparține domeniului public al orașului Moreni.

Se susține că în mod nejustificat instanțele au respins excepția de

prematuritate a acțiunii reclamanților și a cererii de intervenție, deși

acestea au fost formulate mai înainte de terminarea procedurii administrative

prevăzute de Legea nr. 10/2001, menționând că intimații, nu au depus nici toate

actele doveditoare ale calității de moștenitor.

Recurenta susține, de asemenea, că simpla ofertă de restituire, prin

echivalent, nefăcută prin decizie sau dispoziție nu au nici-o eficiență

juridică.

O ultimă susținere a recurentei este aceea că în prezent în imobilul în

litigiu funcționează un birou în care își desfășoară activitatea un program de

interes național, U.S.A.I.D.

În recurs au fost depuse acte noi respectiv antecontractul de

vânzare-cumpărare, încheiat la data de 8 aprilie 2004 și contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 400 la data de 28 ianuarie 2005.

Recursul este nefondat.

Astfel este de reținut că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

stabilește în mod expres că în sensul acestei legi, prin imobile preluate în

mod abuziv sunt nominalizate și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948

[lit. a) art. 2]; în consecință și imobilul din litigiu, care a fost preluat de

către stat prin naționalizare în baza prevederilor legii mai înainte

menționate, a fost preluat abuziv.

Instanțele de fond și de apel au reținut corect că atât reclamanții cât

și intervenienți în interes propriu au calitatea de moștenitori ai defuncților T.R.C.

și F.R.C., proprietarii imobilelor, având în vedere actele de stare civilă

depuse la dosar.

Au mai reținut instanțele că autorii reclamanților și intervenienților

au închiriat imobilele, proprietatea lor, în anul 1921 pentru o perioadă de 25

ani societății petrolifere Româno-Americană, urmând ca după expirarea

termenului, clădirea ce se va construi, să rămână în patrimoniul proprietarilor

terenului.

Pe acest teren societatea petroliferă Româno-Americană a construit o

sală de cinematograf și un club pentru personalul său.

Un al doilea contract de închiriere, care a fost încheiat, a avut termen

până la data de 2 august 1946, fiind apoi prelungit până la 1 septembrie 1953,

însă între timp imobilul a fost naționalizat de Statul Român prin Legea nr.

119/1948.

Nici susținerile recurentei cu privire la faptul că imobilul în litigiu

aparținea domeniului public, ca proprietate a Primăriei prin H.G. nr.

1350/2001, nu sunt fondate, întrucât Legea nr. 10/2001 a fost publicată în M.

Of. la 14 februarie 2001, H.G. 1350/2001 cu anexele sale a fost publicată la

data de 24 aprilie 2002 în Monitorul Oficial.

În consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuiau

sistate toate demersurile pârâtei care urmau să ducă la schimbarea situației

juridice a imobilului în litigiu și în consecință această hotărâre de guvern

apărută ulterior Legii nr. 10/2001 nu poate fi opusă cererii legitime a

reclamanților și intervenienților de restituire a imobilului preluat abuziv de

către stat.

Referitor la susținerea că în prezent în imobilul în litigiu se

desfășoară o activitate de interes național, USAID, nu are relevanță juridică

pentru că ceea ce era important era dacă la momentul înregistrării notificării

făcute în baza Legii nr. 10/2001 imobilul făcea sau nu parte din categoria

celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la acest aspect, ambele instanțe (de fond și apel) cu o amplă

și temeinică motivare, au arătat că imobilul nu se încadra în această categorie.

De altfel, netemeinicia acestei susțineri și utilitatea ei rezultă din

actele noi depuse în dosarul de recurs.

Astfel, din antecontractul de vânzare-cumpărare din 8 aprilie 2004

rezultă promisiunea de vânzare a imobilului în litigiu, cu toate, consecințele

nerespectării acestuia, iar din cel de al doilea act nou depus în recurs,

reiese materializarea acestei promisiuni.

În acest sens este de reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 400 la data de 28 ianuarie 2005 pârâta a cumpărat de la

reclamanți și intervenienți imobilul în litigiu.

Astfel fiind, față de toate considerentele mai înainte arătate și față

de noua situație de fapt, intervenită în legătură cu situația juridică a

imobilului în litigiu, urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâta Primăria Orașului Moreni împotriva deciziei civile nr. 102 din 5 mai

2003 a Curții de Apel Ploiești, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2005.