ÎCCJ, Decizia nr. 94/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 35 din 25

februarie 2003, Tribunalul Mehedinți a condamnat pe inculpații P.C., V.H. și V.I.

la câte 22 ani închisoare și interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute

în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit

de grav, prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. a), b) și la art. 176 lit.

a), d), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., precum și la alte pedepse cu

închisoarea, dispunând, în baza art. 33 lit. a), 34 și 35 alin. (1) C. pen., ca

fiecare inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 22 ani închisoare și

interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.,

iar pe inculpatul N.V. la 20 ani închisoare și interzicerea timp de 6 ani a

drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru complicitate la

infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 26 raportat la art. 174,

175 lit. a), b) și 176 lit. a), d), cu aplicarea art. 75 lit. a) și a) art. 37 alin.

(1) lit. b) C. pen. și la alte pedepse cu închisoarea, dispunând, în baza art. 33

lit. a), 34 și 35 alin. (1) C. pen., ca acest inculpat să execute pedeapsa cea

mai grea, de 20 ani închisoare și interzicerea timp de 6 ani a drepturilor

prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-au dedus din pedeapsă perioadele

arestării preventive, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpaților.

Împotriva sentinței, inculpații au

declarat apel.

Prin decizia penală nr. 223 din 19

mai 2003, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondate, apelurile declarate

de inculpați.

Inculpații au declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, în vederea judecării

recursurilor, la 17 octombrie 2003.

Prin încheierea din 17 octombrie

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, judecând cauza, a amânat

pronunțarea la 29 octombrie 2003. Totodată, întemeindu-se pe prevederile art. 5

paragraful 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a

dispus prelungirea acesteia până la 15 noiembrie 2003.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1) C.

proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că,

„dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii

sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării

prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1) C. proc. pen.,

pentru judecarea apelului sau la termenul fixat, conform art. 385

12

alin.

(1) C. proc. pen., pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol era precizat că, „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin.

(1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs,

pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs ar fi dispus prelungirea sau

revocarea arestării, nu s-a prevăzut o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum, prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie

2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe,

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că, pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac, din moment

ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu mai era susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar fi impus învestirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C.

proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu a Codului de procedură

penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se

judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale

de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse,

cu obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare

efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații P.C., V.H., V.I. și N.V. împotriva

încheierii din 17 octombrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2728/2003.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte

200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor

fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

23 februarie 2004.