ÎCCJ, Decizia nr. 94/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 35 din 25 februarie 2003, Tribunalul Mehedinți a condamnat pe inculpații P.C., V.H. și V.I. la câte 22 ani închisoare și interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. a), b) și la art. 176 lit. a), d), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., precum și la alte pedepse cu închisoarea, dispunând, în baza art. 33 lit. a), 34 și 35 alin. (1) C. pen., ca fiecare inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 22 ani închisoare și interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., iar pe inculpatul N.V.

la 20 ani închisoare și interzicerea timp de 6 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru complicitate la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 26 raportat la art. 174, 175 lit. a), b) și 176 lit. a), d), cu aplicarea art. 75 lit. a) și a) art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. și la alte pedepse cu închisoarea, dispunând, în baza art. 33 lit. a), 34 și 35 alin. (1) C. pen., ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 20 ani închisoare și interzicerea timp de 6 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. S-au dedus din pedeapsă perioadele arestării preventive, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpaților. Împotriva sentinței, inculpații au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 223 din 19 mai 2003, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați. Inculpații au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, în vederea judecării recursurilor, la 17 octombrie 2003. Prin încheierea din 17 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, judecând cauza, a amânat pronunțarea la 29 octombrie 2003. Totodată, întemeindu-se pe prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 15 noiembrie 2003. Inculpații au declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că, „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1) C. proc. pen., pentru judecarea apelului sau la termenul fixat, conform art. 385 12 alin. (1) C. proc. pen., pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol era precizat că, „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs ar fi dispus prelungirea sau revocarea arestării, nu s-a prevăzut o asemenea cale de atac. Așa fiind și cum, prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 66 din 10 iulie 2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe, prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că, pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac, din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată. De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu mai era susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar fi impus învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu a Codului de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul. În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse, cu obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpații P.C., V.H., V.I. și N.V. împotriva încheierii din 17 octombrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2728/2003. Obligă pe inculpați să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, azi, 23 februarie 2004.