ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8938/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la data de

11 august 2003, R.A. M. Buzău a chemat în judecată Comisia interministerială

constituită în baza Ordinului comun nr. 400/293/111, emis de Ministerul

Industriei și Resurselor, Ministerul Administrației Publice și A.P.A.P.S.,

precum și SC E.M.N., sucursala Buzău, solicitând anularea hotărârii adoptate de

prima pârâtă, la 10 martie 2003, ca nelegală.

De asemenea, reclamanta a cerut să

se constate că îndeplinește condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 57/2002 [art. 10

alin. (1) pct. c] și obligarea ultimei pârâte, să o scutească de plata

majorărilor de întârziere, în sumă totală de 7.543.522.784 lei.

În motivarea acțiunii, R.A. M. a

arătat că după intrarea în vigoare a acelei ordonanțe, a depus documentația, în

vederea scutirii de la plata majorărilor de întârziere aferente obligațiilor

scadente și neachitate până la 31 decembrie 2001, reprezentând contravaloarea

facturilor pentru energia electrică, energia termică, gaze naturale,

combustibili petrolieri, cărbune, apă, precum și pentru majorările de

întârziere și/sau penalitățile de întârziere aferente, datorate la data

încheierii convențiilor prevăzute de ordonanță.

Interpretând eronat textul legal, SC

E.M.N., sucursala Buzău, nu a acceptat scutirea de la plata penalităților, în

sumă de 7.293.254.631 lei, motivând că în legătură cu acestea s-au obținut

hotărâri judecătorești definitive.

Împotriva deciziei de neacordare a

scutirii, a formulat contestație, dar creditoarea și-a menținut punctul de

vedere exprimat inițial.

Ulterior, a depus o nouă contestație,

care a fost înaintată apoi, la Comisia interministerială, constituită în baza O.U.G.

nr. 57/2002.

Referitor la hotărârea pronunțată de

această comisie, reclamanta a precizat că o consideră nelegală, de vreme ce

Autoritatea de Reglementare a Prețurilor, respectiv Oficiul Concurenței, nu a

acceptat majorările de tarif, ca un element al prețului de facturare.

În sfârșit, R.A. M. Buzău a arătat

că a semnat contractul de furnizare a energiei electrice, cu obiecțiuni.

Potrivit art. 983 C. civ., atunci când există îndoială, convenția se

interpretează în favoarea celui care se obligă, iar în conformitate cu art. 1312

din același cod, vânzătorul este dator să explice curat, îndatoririle ce

înțelege a lua asupra-și, și orice clauză obscură sau îndoioasă se

interpretează în contra vânzătorului.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1948 din 19 noiembrie 2003,

a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că această

soluție se impune, deoarece în speță, majorarea de tarif s-a stabilit în baza

dispozițiilor art. 93 din H.G. nr. 236/1993. Că, în contractul încheiat de

societățile comerciale litigante, s-a folosit noțiunea „majorare de tarif”,

pentru neachitarea facturii, în termenul de 5 zile de la data înștiințării de

plată, care este de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua a

6-a.

S-a mai motivat că majorarea de

tarif este separată de penalitatea de întârziere, și prin hotărârile

judecătorești anexate în dosar, reclamanta a fost obligată la plata unor sume

de bani, cu titlu de majorări de tarif, în care se include și T.V.A., ceea ce

confirmă, odată în plus, justețea apărării pârâtelor.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, reclamanta R.A. M. Buzău.

Recurenta a susținut că hotărârea

este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

- în considerentele sentinței,

instanța nu a făcut altceva decât să reia argumentele părților, fără a se

referi la mijloacele de probă care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii;

- a fost ignorată împrejurarea că

însăși pârâta SC E.M.N., sucursala Buzău, recunoaște că sumele de bani în

discuție, reprezintă majorări sau penalități de întârziere;

- clauza contractuală care face

trimitere la majorările de tarif, are aceeași natură juridică (dublă sancțiune)

și același fapt generator, anume neplata la termenul de scadență, a sumelor de

bani datorate;

- într-o speță asemănătoare, Curtea

Supremă de Justiție a calificat majorările de tarif, ca fiind penalități, ceea

ce atrage incidența prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 57/2002;

- sancțiunea constând în majorările

de tarif, în procent de 0,2%, este prevăzută cu caracter subsidiar, față de

sancțiunea penalităților de întârziere, de 0,4%, iar includerea acestora din

urmă, în contract, este ilegală, conform jurisprudenței Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Recursul este nefondat, sub aspectul

tuturor criticilor formulate.

Din probele cu acte administrate în

cauză, rezultă că în baza contractului nr. 53.01 - 53.08/1996, sucursala Buzău

a SC E.M.N. a furnizat recurentei, energie electrică, dar aceasta nu a achitat

contravaloarea energiei facturate la termenele stabilite.

În consecință, furnizorul a procedat,

conform prevederilor art. 93 și 94 din H.G. nr. 236/1993, calculând majorări de

tarif de 0,2% pe zi de întârziere, în achitarea prețului energiei furnizate.

Prin mai multe hotărâri rămase

definitive și irevocabile, Tribunalul Buzău, secția comercială, a admis

acțiunile în pretenții formulate de SC E. SA, sucursala Buzău și a obligat R.A.

M. Buzău, la plata unor majorări de tarif (inclusiv T.V.A.), în sumă totală de

7.293.254.631 lei.

Potrivit art. 93 alin. (1) din H.G. nr.

236/1993, pentru neachitarea facturii, în termen de 10 zile de la data

înregistrării acesteia, la un mare consumator, se percepe o majorare de tarif

de 0,2%, pentru fiecare zi de întârziere, cu începere din prima zi a

înregistrării facturii și până la achitarea ei.

La rândul său, Ordinul nr. 360 din

20 noiembrie 2002, emis de ministrul industriilor și resurselor și ministrul

administrației publice, privind modificarea și completarea Ordinului nr. 251/2002,

a prevăzut în art. 1 alin. (2) lit. a), că prin obligații de plată scadente și

neachitate până la 31 decembrie 2001, se înțelege contravaloarea facturilor scadente,

inclusiv a celor aferente majorărilor de tarif, după caz, pentru energie

electrică, energie termică, gaze naturale, combustibili petrolieri, cărbune și

apă și a serviciilor de transport și distribuție pentru energie electrică și

gaze.

Rezultă din normele juridice

precitate, că majorările de tarif au natura unei sancțiuni aplicate

consumatorului de energie electrică, gaze naturale, ș.a., care achită facturile

după data scadenței și nicidecum, a unei clauze penale stipulată de părți, în

contract, pentru executarea lui necorespunzătoare.

Majorările respective au fost

stabilite la nivel guvernamental, prin negocieri între Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Industriei și Resurselor, având caracter obligatoriu

pentru părțile contractante.

Chiar dacă au și un caracter

sancționator pentru partea care execută cu întârziere, obligația contractuală,

majorările de tarif implică plata T.V.A. (exclusă în cazul penalităților de

întârziere) și obligația pentru furnizor, de a le raporta la producția marfă realizată.

Prin urmare, susținerea recurentei,

privind existența unei identități între penalitățile de întârziere și

majorările de tarif, este neîntemeiată și în mod corect a fost înlăturată de

prima instanță.

O concluzie similară de impune și în

ceea ce privește pretinsul caracter subsidiar al majorărilor de tarif, față de

penalitățile de întârziere, invocat de R.A. M.

Prezintă relevanță și faptul că,

deși a contestat legalitatea hotărârii adoptată de Comisia interministerială

care a validat poziția sucursalei Buzău a SC E.M.N., recurenta a solicitat

aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 57/2002 și a semnat Convenția nr. 3 din 16

septembrie 2004, de eșalonare a majorărilor de tarif și scutire de la plata

penalităților de întârziere.

Apreciind, deci, că recurenta nu

poate fi scutită de plata majorărilor de tarif, în sumă de 7.543.522.784 lei,

astfel cum judicios a stabilit și Comisia interministerială și respingând

acțiunea, cu o motivare, amplă, convingătoare, prima instanță a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică, ce urmează a fi menținută prin respingerea

recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.A. M.

Buzău împotriva sentinței civile nr. 1948 din 19 noiembrie 2003 a Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 decembrie 2004.