ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8938/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la data de 11 august 2003, R.A. M. Buzău a chemat în judecată Comisia interministerială constituită în baza Ordinului comun nr. 400/293/111, emis de Ministerul Industriei și Resurselor, Ministerul Administrației Publice și A.P.A.P.S., precum și SC E.M.N., sucursala Buzău, solicitând anularea hotărârii adoptate de prima pârâtă, la 10 martie 2003, ca nelegală. De asemenea, reclamanta a cerut să se constate că îndeplinește condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 57/2002 [art. 10 alin. (1) pct. c] și obligarea ultimei pârâte, să o scutească de plata majorărilor de întârziere, în sumă totală de 7.543.522.784 lei.

În motivarea acțiunii, R.A. M. a arătat că după intrarea în vigoare a acelei ordonanțe, a depus documentația, în vederea scutirii de la plata majorărilor de întârziere aferente obligațiilor scadente și neachitate până la 31 decembrie 2001, reprezentând contravaloarea facturilor pentru energia electrică, energia termică, gaze naturale, combustibili petrolieri, cărbune, apă, precum și pentru majorările de întârziere și/sau penalitățile de întârziere aferente, datorate la data încheierii convențiilor prevăzute de ordonanță. Interpretând eronat textul legal, SC E.M.N., sucursala Buzău, nu a acceptat scutirea de la plata penalităților, în sumă de 7.293.254.631 lei, motivând că în legătură cu acestea s-au obținut hotărâri judecătorești definitive.

Împotriva deciziei de neacordare a scutirii, a formulat contestație, dar creditoarea și-a menținut punctul de vedere exprimat inițial. Ulterior, a depus o nouă contestație, care a fost înaintată apoi, la Comisia interministerială, constituită în baza O.U.G. nr. 57/2002. Referitor la hotărârea pronunțată de această comisie, reclamanta a precizat că o consideră nelegală, de vreme ce Autoritatea de Reglementare a Prețurilor, respectiv Oficiul Concurenței, nu a acceptat majorările de tarif, ca un element al prețului de facturare. În sfârșit, R.A. M. Buzău a arătat că a semnat contractul de furnizare a energiei electrice, cu obiecțiuni. Potrivit art. 983 C. civ., atunci când există îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă, iar în conformitate cu art. 1312 din același cod, vânzătorul este dator să explice curat, îndatoririle ce înțelege a lua asupra-și, și orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1948 din 19 noiembrie 2003, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Instanța a reținut că această soluție se impune, deoarece în speță, majorarea de tarif s-a stabilit în baza dispozițiilor art. 93 din H.G. nr. 236/1993. Că, în contractul încheiat de societățile comerciale litigante, s-a folosit noțiunea „majorare de tarif”, pentru neachitarea facturii, în termenul de 5 zile de la data înștiințării de plată, care este de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua a 6-a. S-a mai motivat că majorarea de tarif este separată de penalitatea de întârziere, și prin hotărârile judecătorești anexate în dosar, reclamanta a fost obligată la plata unor sume de bani, cu titlu de majorări de tarif, în care se include și T.V.A., ceea ce confirmă, odată în plus, justețea apărării pârâtelor.

Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta R.A. M. Buzău. Recurenta a susținut că hotărârea este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: - în considerentele sentinței, instanța nu a făcut altceva decât să reia argumentele părților, fără a se referi la mijloacele de probă care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii; - a fost ignorată împrejurarea că însăși pârâta SC E.M.N., sucursala Buzău, recunoaște că sumele de bani în discuție, reprezintă majorări sau penalități de întârziere; - clauza contractuală care face trimitere la majorările de tarif, are aceeași natură juridică (dublă sancțiune) și același fapt generator, anume neplata la termenul de scadență, a sumelor de bani datorate; - într-o speță asemănătoare, Curtea Supremă de Justiție a calificat majorările de tarif, ca fiind penalități, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 1 din O.U.G.

nr. 57/2002; - sancțiunea constând în majorările de tarif, în procent de 0,2%, este prevăzută cu caracter subsidiar, față de sancțiunea penalităților de întârziere, de 0,4%, iar includerea acestora din urmă, în contract, este ilegală, conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recursul este nefondat, sub aspectul tuturor criticilor formulate. Din probele cu acte administrate în cauză, rezultă că în baza contractului nr. 53.01 - 53.08/1996, sucursala Buzău a SC E.M.N. a furnizat recurentei, energie electrică, dar aceasta nu a achitat contravaloarea energiei facturate la termenele stabilite. În consecință, furnizorul a procedat, conform prevederilor art. 93 și 94 din H.G. nr. 236/1993, calculând majorări de tarif de 0,2% pe zi de întârziere, în achitarea prețului energiei furnizate.

Prin mai multe hotărâri rămase definitive și irevocabile, Tribunalul Buzău, secția comercială, a admis acțiunile în pretenții formulate de SC E. SA, sucursala Buzău și a obligat R.A. M. Buzău, la plata unor majorări de tarif (inclusiv T.V.A.), în sumă totală de 7.293.254.631 lei. Potrivit art. 93 alin. (1) din H.G. nr. 236/1993, pentru neachitarea facturii, în termen de 10 zile de la data înregistrării acesteia, la un mare consumator, se percepe o majorare de tarif de 0,2%, pentru fiecare zi de întârziere, cu începere din prima zi a înregistrării facturii și până la achitarea ei.

La rândul său, Ordinul nr. 360 din 20 noiembrie 2002, emis de ministrul industriilor și resurselor și ministrul administrației publice, privind modificarea și completarea Ordinului nr. 251/2002, a prevăzut în art. 1 alin. (2) lit. a), că prin obligații de plată scadente și neachitate până la 31 decembrie 2001, se înțelege contravaloarea facturilor scadente, inclusiv a celor aferente majorărilor de tarif, după caz, pentru energie electrică, energie termică, gaze naturale, combustibili petrolieri, cărbune și apă și a serviciilor de transport și distribuție pentru energie electrică și gaze. Rezultă din normele juridice precitate, că majorările de tarif au natura unei sancțiuni aplicate consumatorului de energie electrică, gaze naturale, ș.a., care achită facturile după data scadenței și nicidecum, a unei clauze penale stipulată de părți, în contract, pentru executarea lui necorespunzătoare.

Majorările respective au fost stabilite la nivel guvernamental, prin negocieri între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Industriei și Resurselor, având caracter obligatoriu pentru părțile contractante. Chiar dacă au și un caracter sancționator pentru partea care execută cu întârziere, obligația contractuală, majorările de tarif implică plata T.V.A. (exclusă în cazul penalităților de întârziere) și obligația pentru furnizor, de a le raporta la producția marfă realizată. Prin urmare, susținerea recurentei, privind existența unei identități între penalitățile de întârziere și majorările de tarif, este neîntemeiată și în mod corect a fost înlăturată de prima instanță. O concluzie similară de impune și în ceea ce privește pretinsul caracter subsidiar al majorărilor de tarif, față de penalitățile de întârziere, invocat de R.A.

M. Prezintă relevanță și faptul că, deși a contestat legalitatea hotărârii adoptată de Comisia interministerială care a validat poziția sucursalei Buzău a SC E.M.N., recurenta a solicitat aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 57/2002 și a semnat Convenția nr. 3 din 16 septembrie 2004, de eșalonare a majorărilor de tarif și scutire de la plata penalităților de întârziere. Apreciind, deci, că recurenta nu poate fi scutită de plata majorărilor de tarif, în sumă de 7.543.522.784 lei, astfel cum judicios a stabilit și Comisia interministerială și respingând acțiunea, cu o motivare, amplă, convingătoare, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ce urmează a fi menținută prin respingerea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.A. M. Buzău împotriva sentinței civile nr. 1948 din 19 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2004.