ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1503/2005
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1503/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 161/CA/2004
- PI, pronunțată la data de 1 martie 2004, în dosarul nr. 645/CA/2004, Curtea
de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, a admis
acțiunea introdusă de reclamanta B.F., în contradictoriu cu Casa Județeană de
Pensii Bihor și a anulat hotărârea nr. 7618 din 23 ianuarie 2004, emisă de
Comisia de aplicare a O.G. nr. 105/1999, pârâta fiind obligată să-i recunoască
reclamantei, calitatea de beneficiară a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Pentru a pronunța această
soluție, curtea de apel a reținut, în esență, că din probele administrate
rezultă că reclamanta are statutul de strămutat, întrucât a plecat în refugiu
din localitatea de domiciliu, Măgești, aflată pe teritoriul cedat Ungariei,
împreună cu tatăl acesteia, în localitatea Zece Hotare și ulterior, în Beiuș.
Împotriva acestei soluții a
declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Bihor, susținând în esență că
reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă a plecării în refugiu, împreună cu
familia.
A mai susținut că nu se face
nici o mențiune cu privire la mama reclamantei, deci s-ar putea deduce, arată
recurenta, că a rămas pe teritoriul cedat Ungariei, iar reclamanta la o vârstă
de numai trei luni, a fost constrânsă să se refugieze doar cu tatăl ei.
Recursul este nefondat.
Este necontestat că
reclamanta s-a născut la data de 25 mai 1942, în localitatea Măgești, iar după
naștere a plecat în refugiu, fiind dusă de tatăl ei, în localitatea Zece Hotare
și apoi în Beiuș.
Potrivit prevederilor art. 1
lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cât și art. 2 din Normele de aplicare aprobate
prin H.G. nr. 127/2002, privind acordarea unor drepturi, persoanelor
persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6
septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, aprobată, modificată
și completată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de drepturile acordate prin
această ordonanță persoana, cetățean român, care în perioada arătată a suferit
persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Sunt total nerelevante
susținerile recurentei-pârâte, cu privire la faptul că intimata-reclamantă s-a
refugiat numai cu tatăl său, la o vârstă foarte fragedă, întrucât aceasta a
plecat din localitatea Măgești, teritoriu cedat Ungariei, în localitatea Zece
Hotare, aparținând României, distanța între cele două localități, așa cum
corect se reține prin sentința atacată, fiind doar de câțiva kilometri, iar în
perioada Dictatului de la Viena, paza graniței nu era asigurată în sistemul
actual, fiind de notorietate circulația persoanelor pe zona verde de frontieră.
În raport cu dispozițiile art.
1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 și a Normelor de aplicare, prima instanța a
reținut corect că reclamanta, fiind născută pe teritoriul cedat Ungariei și
ulterior refugiată pe teritoriul românesc, are statutul de refugiată,
beneficiind de facilitățile acordate prin lege; aceasta, întrucât efectele
negative ale refugiului s-au răsfrânt și asupra nou-născuților, nu numai asupra
părinților.
În consecință, soluția
adoptată de prima instanță este legală și temeinică, iar recursul, nefondat,
urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 161/CA din 1
martie 2004, a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios
administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 8 martie 2005.