ÎCCJ, Decizia nr. 70/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 423/P din 16 mai 2000, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, printre alții, a inculpatului

N.G.M.

pentru săvârșirea, în concurs, a infracțiunilor de contrabandă și trafic de stupefiante, prevăzute de art. 176 din Legea nr. 141/1997 și art. 312 alin. (2) C. pen.

S-a reținut că, la data de 22 aprilie 2000, inculpatul menționat, împreună cu inculpații O.C. și F.M.A. (condamnați în cauză) a achiziționat din Venezuela cantitatea de 2 kg cocaină, pe care, la data de 25 aprilie 2000, a încercat să o introducă fraudulos în România.

Prin sentința penală nr. 462 din 9 iulie 2001, Tribunalul București, secția a II - a penală, a condamnat pe inculpații O.C. și F.M.A. la pedeapsa rezultantă de câte 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 176 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 74 lit. a), c) C. pen. și de art. 312 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și e) C. pen.

Prin aceeași hotărâre, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., instanța de fond a achitat pe inculpatul N.G.M., pentru infracțiunile prevăzute de art. 176 din Legea nr. 141/1997 și art. 312 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 75 lit. a) C. pen.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că cei trei inculpați și martorul C.C. au hotărât să facă împreună o excursie în Venezuela.

Martorul C.C. a plecat în data de 5 aprilie 2000, în direcția Caracas, de la Aeroportul Otopeni.

Inculpații, care au amânat plecarea, întrucât inculpatul N.G.M. suferise un accident de automobil, au plecat în aceeași direcție în data de 13 aprilie 2000.

În data de 22 aprilie 2000, ajunși în localitatea Mocima din Venezuela, inculpații O.C. și F.M.A. au intrat în contact cu localnicii de la care, în următoarea zi, au cumpărat 2 kg. cocaină, cu suma totală de 2.000 dolari S.U.A., fiecare contribuind cu câte 1.000 dolari S.U.A.

La reîntoarcerea în țară, la controlul efectuat, la Aeroportul Otopeni, asupra inculpaților, s-a găsit cocaină, după cum urmează:

- 81 batoane cocaină asupra inculpatului O.C.,

- 80 batoane cocaină asupra inculpatului F.M.A.,

- 1 baton cocaină asupra inculpatului N.G.M.

Din declarațiile date la urmărirea penală și în fața instanței de judecată a rezultat că inculpatul N.G.M. nu a participat la cumpărarea cocainei, nu a avut o înțelegere prealabilă sau concomitentă cu ceilalți inculpați și nici nu a cunoscut faptul că în buzunarul hainei sale se găsește un baton de cocaină.

Ca atare, cu referire la acest inculpat, instanța de fond a reținut că lipsește latura subiectivă a infracțiunii, respectiv, intenția de a achiziționa, a deține sau a transporta droguri în țară.

Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, precum și inculpații O.C. și F.M.A.

Printre altele, prin apelul declarat, procurorul a criticat sentința menționată și cu privire la greșita achitare a inculpatului N.G.M., pentru infracțiunile deduse judecății.

Curtea de Apel București, secția a II - a penală, prin decizia penală nr. 703/A din 30 noiembrie 2001, a admis apelul procurorului și a casat sentința atacată, numai cu privire la inculpații O.C. și F.M., majorând pedepsele aplicate acestora.

Pentru a menține soluția achitării, cu referire la inculpatul N.G.M., instanța de control judiciar a reținut că nu există probe care să ateste vinovăția acestuia, atât actul de sesizare a instanței, cât și motivele de apel fiind formulate pe simple supoziții.

În acest sens, s-a reținut că supunerea acestui inculpat la control vamal după o perioadă de aproximativ o oră și jumătate, precum și faptul că cei trei inculpați și martorul C.C. și-au petrecut împreună timpul în Venezuela, inclusiv refuzul inculpatului de a fi confruntat cu inculpatul F.M.A. pot constitui cel mult prezumții în raport cu care, în lipsa probelor directe, nu se poate reține vinovăția acestuia.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații condamnați în cauză.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., procurorul a criticat decizia pronunțată în apel, printre altele și cu privire la greșita achitare a inculpatului N.G.M.

Prin decizia nr. 3601 din 10 iulie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursurile declarate de procuror și inculpații menționați și, desființând parțial hotărârea atacată, a majorat pedepsele aplicate inculpaților de la 4 ani închisoare la 6 ani închisoare. Celelalte dispoziții ale deciziei atacate au fost menținute.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că situația de fapt și vinovăția inculpaților a fost corect stabilită în baza probatoriului administrat, iar încadrarea juridică a faptelor comise este corespunzătoare.

Cu privire la inculpatul N.G.M., s-a reținut că, din toate probele administrate, a rezultat că acesta nu a participat la achiziționarea drogurilor și că batonul de cocaină găsit în bagajul de mână al acestuia, respectiv, în buzunarul gecii de piele aflată în bagaj, a fost introdus de inculpatul O.C. la Amsterdam, de teama controlului, împrejurare necunoscută de inculpatul N.G.M.

În lipsa altor probe care să ateste vinovăția acestui inculpat, instanțele de judecată au reținut corect că supozițiile din actul de sesizare a instanței nu au valoare de probă și că acestea pot constitui cel mult prezumții, care, potrivit principiului

in dubio pro reo

, s-au interpretat în favoarea inculpatului.

Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409, art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.

S-a susținut că instanțele au comis o gravă eroare de fapt, atunci când au decis achitarea inculpatului N.G.M.

Astfel, analizând cauza prin prisma dispozițiilor art. 312 C. pen., art. 176 din Legea nr. 141/1997, art. 17 C. pen. și art. 63 alin. (2) C. proc. pen., se constată că instanțele de fond și de control judiciar au apreciat unilateral probele dosarului, coroborând depoziția inculpatului N.G.M. cu cele ale coinculpaților F.M.A. și O.C., date numai în fața instanței și ignorându-le pe cele olografe, date în faza urmăririi penale, în prezența avocatului ales.

Mai mult, în timpul urmăririi penale au fost administrate și alte probe, care atestă că întreaga activitate infracțională desfășurată de inculpatul N.G.M. a avut la bază o înțelegere prealabilă cu ceilalți doi inculpați, respectată de aceștia.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei în limitele arătate.

Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate de represiune, ci ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracțiune.

Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Ca atare, săvârșirea cu vinovăție a unei fapte prevăzute de legea penală și care prezintă pericol social trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăție trebuind a fi certă, așa încât să fie tras la răspundere, potrivit vinovăției, doar acea persoană care a comis o infracțiune.

Cu alte cuvinte, în caz de condamnare, trebuie să se dovedească fără echivoc vinovăția inculpatului, deoarece dubiile existente se interpretează în favoarea acestuia, potrivit principiului

in dubio pro reo.

Totodată, potrivit art. 52 C. pen., „pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracțiuni”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În consecință, prezumția de nevinovăție nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanței asupra vinovăției inculpatului, formată pe bază de probe neîndoielnice.

Ca atare, câtă vreme nu s-a stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia nu poate avea loc.

Examinând cauza în fond și căile de atac, instanțele au reținut că nu există probe care să ateste vinovăția inculpatului N.G.M. și că, atât actul de sesizare al instanței de judecată, cât și motivele de apel și recurs formulate de procuror, sunt fundamentate pe simple supoziții ale parchetului.

În consecință, constatând că lipsește latura subiectivă, cu referire la inculpatul menționat, respectiv, intenția de a achiziționa, deține, transporta droguri în țară, prima instanță a achitat pe inculpatul N.G.M. sub aspectul ambelor infracțiuni reținute prin actul de inculpare.

Instanțele de control judiciar, constatând că premisa minoră a silogismului judiciar este corect determinată, au menținut hotărârea primei instanței, respingând căile de atac exercitate de procuror.

Prin recursul în anulare, procurorul general a susținut că instanțele au comis o gravă eroare de fapt atunci când au decis achitarea inculpatului N.G.M.

Sub un prim aspect, procurorul general propune, prin recursul în anulare, o altă selecție a probelor.

Astfel, se susține că instanța de fond și instanțele de control judiciar au apreciat unilateral probele dosarului, coroborând depozițiile inculpatului N.G.M. cu cele ale coinculpaților F.M.A. și O.C., date numai în fața instanței de judecată, ignorându-le pe cele olografe din faza de urmărire penală, în prezența apărătorului ales.

Sub un prim aspect, selecția propusă prin recursul în anulare, ca una de principiu, nu poate fi primită, în raport cu faptul că, din economia art. 200 și art. 289 C. proc. pen., rezultă că probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.

Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanță, în ședință publică, în mod nemijlocit, oral și în contradictoriu.

Numai după verificarea efectuată în aceste condiții, instanța poate reține, motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecății.

Ca atare, nu există temei legal pentru reținerea necenzurată de către instanță a selecției propuse prin recursul în anulare, cu referire la probele olografe administrate în faza de urmărire penală.

Pe de altă parte, potrivit art. 69 C. proc. pen., „declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză”

Examinând cauza prin prisma criticii menționate, precum și în raport cu această din urmă dispoziție legală, care constituie, de altfel, un principiu al sistemului probator, se constată că instanța de fond a administrat probe și a stabilit starea de fapt funcție de acestea.

Astfel, din declarația olografă, la care se face trimitere prin recursul în anulare, nu rezultă participarea inculpatului menționat la cumpărarea de droguri în Venezuela. În acest sens, sunt și declarațiile coinculpaților, atât în faza de urmărire penală, cât și la judecarea în fond a cauzei. Astfel, inculpatul O.C. declară că „nu le-am spus lui N.G.M. și C.C. despre întâlnirea avută și negocierea purtată” (dosarul de urmărire penală).

De altfel, eroarea gravă de fapt, ca motiv de casare, nu privește dreptul suveran al instanței de apreciere a probelor administrate, ci discordanța dintre cele reținute de instanța de judecată și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, ce ilustrează vinovăția inculpatului și care a avut drept consecință pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susține, situație ce nu se regăsește în cauză.

Pe de altă parte, prin recursul în anulare se invocă existența înțelegerii prealabile a inculpatului menționat cu ceilalți coinculpați, respectată de aceștia, care rezultă din materialul probator administrat în cauză.

Or, încă din faza urmăririi penale, inculpatul O.C. a declarat că avea cunoștințe vagi despre Venezuela, dar că știa că acolo poate găsi droguri ieftine, dar că nu a împărtășit intenția cumpărării acestora nici chiar coinculpatului F.M.A. Din nici o declarație nu rezultă că, ulterior stabiliri înțelegerii, în sensul de a face împreună o excursie în Venezuela, acesta ar fi comunicat coinculpatului N.G.M. intenția de a cumpăra droguri, cu atât mai puțin de a stabili o înțelegere prealabilă, în sensul coparticipării la activitatea infracțională. Lipsa înțelegerii prealabile invocată prin recursul în anulare, ca fiind existentă, rezultă și din declarația inculpatului F.M.A. (dosarul de urmărire penală). Declarațiile au fost menținute și în etapa judecării în fond a cauzei. Declarația olografă a acestui din urmă inculpat, nesusținută ulterior, în sensul că inculpatul N.G.M. ar fi avut cunoștință despre tranzacția încheiată, nu se coroborează cu nici una din probele dosarului.

Ca atare, în mod corect s-a reținut, prin hotărârile atacate, că inculpatul N.G.M. nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen., cu referire la incriminarea oricărei operațiuni „privind circulația produselor ori substanțelor stupefiante”.

Pe de altă parte, în susținerea încriminării inculpatul N.G.M., prin recursul în anulare se invocă împrejurarea găsirii unui baton de cocaină la acesta, cu ocazia controlului vamal efectuat la intrarea grupului în țară, precum și imaginile de pe caseta video, filmată de aceștia în Venezuela.

Or, cu privire la modul în care batonul de cocaină a ajuns în buzunarul hainei inculpatului menționat, probatoriul administrat a dus la concluzia certă că acesta nu avea cunoștință de această împrejurare.

Ca atare, în mod corect s-a reținut lipsa vinovăției inculpatului menționat.

Pe de altă parte, caseta video, invocată ca probă în circumstanțiere, nu înlătură nici una din concluziile la care instanțele au ajuns în baza probatoriului administrat în cauză. Astfel, aceasta nu conține elemente din care să se poată concluziona în sensul înțelegerii prealabile, participării la efectuarea tranzacției sau cunoașterea acestei împrejurări, precum și transportul și trecerea intenționată peste frontieră, fără autorizație, a cocainei, aceasta dovedind doar faptul necontestat, fără relevanță juridică, însă, în cauză, a efectuării de către grupul menționat a unei excursii în Venezuela.

Așa fiind, în mod corect instanța de fond a dispus în sensul achitării inculpatului N.G.M., pentru infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea acestuia în judecată. Instanțele de control judiciar, menținând sentința primei instanței, au pronunțat hotărâri temeinice și legale. Ca atare, hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., corespunzător motivului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 din același cod, invocat de procurorul general.

În consecință, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 414

1

C. proc. pen., cu referire la art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul de avocat, conform dispozitivului, cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului N.G.M., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței penale nr. 462 din 9 iulie 2001 a Tribunalului București, secția a II-a penală, deciziei penale nr. 703/A din 30 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și deciziei nr. 3601 din 10 iulie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca nefondat.

Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, cuvenit pentru apărarea din oficiu a intimatului-inculpat N.G.M., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 februarie 2004.