ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1469/2005

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 452 din 7

septembrie 2004, Tribunalul Argeș, secția penală, a condamnat pe inculpatul

G.M.G. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art.

211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 61 C. pen., a

revocat beneficiul liberării condiționate pentru restul de 360 zile închisoare,

rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului

menționat, prin sentința penală nr. 138/2001 a Judecătoriei Topoloveni, pe care

l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză, dispunând ca inculpatul să execute

pedeapsa de 5 ani închisoare, sporită cu 6 luni, urmând ca în final, inculpatul

G.M.G. să execute 5 ani și 6 luni închisoare.

A admis în parte, acțiunea

civilă și a obligat inculpatul să plătească părții civile D.I. suma de

5.000.000 lei cu titlu de daune morale.

S-a reținut că, în seara

zilei de 30 octombrie 2003, inculpatul se afla în comuna Albești de Argeș, în

vizită la niște rude.

În jurul

orelor 23,00, după ce anterior consumase băuturi alcoolice, s-a hotărât să se

reîntoarcă la domiciliul său, situat în comuna Ludești, județul Dâmbovița, sens

în care a contactat un taximetrist.

Taximetristul D.I. a

acceptat să îl transporte pe inculpat, în schimbul sumei de 650.000 lei, bani

pe care i-a primit, iar apoi, inculpatul a urcat în taxi și a adormit.

După ce au ajuns în

localitatea menționată, inculpatul i-a cerut părții vătămate să oprească

autoturismul, pentru a lua o prietenă din același sat, pentru a o duce la

locuința sa.

După câteva minute, s-a

reîntors la mașină, având în mână o ulucă de la un gard, cu care l-a amenințat

pe taximetrist, determinându-l să dea întreaga sumă de bani ce o avea asupra

sa, 1.400.000 lei, precum și un telefon mobil.

A doua zi, inculpatul a

relatat mamei sale cele întâmplate, care l-a îndemnat să restituie părții

vătămate banii și telefonul mobil.

Dându-și seama de gravitatea

faptei sale, inculpatul s-a deplasat la Curtea de Argeș, pentru a-l găsi pe

taximetrist și a-i restitui bunurile sustrase acestuia prin amenințare, dar

autobuzul în care se afla a fost oprit în trafic de organele de poliție, iar la

vederea acestora, inculpatul a fugit.

Ulterior, bunurile sustrase

au fost predate de mama lui părții vătămate.

La stabilirea și

individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere gradul de pericol

social concret al faptei comise, urmările produse, persoana inculpatului care a

recunoscut fapta, este recidivist, a acoperit prejudiciul material produs

părții civile, nu are studii, nu are ocupație, criterii în raport de care s-a

apreciat că scopul pedepsei poate fi atins prin aplicarea unei pedepse

orientate spre minimul special, cu executare prin privare de libertate.

Împotriva hotărârii primei

instanțe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, criticând

netemeinicia sentinței, în sensul că inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă

situată la minimul prevăzut de norma incriminatoare, deși fapta a fost comisă

în stare de recidivă postcondamnatorie, precum și inculpatul, care nu a motivat

calea de atac exercitată.

Curtea de Apel Pitești,

secția penală, prin decizia nr. 287/ A din 3 noiembrie 2004, a respins

apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și

inculpatul G.M.G.

Invocând cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., procurorul a susținut

că pedeapsa aplicată inculpatului este greșit individualizată în raport de

prevederile art. 72 C. pen.

S-a susținut că instanțele

nu au avut în vedere toate criteriile de individualizare a pedepsei, reținând o

situație de fapt referitoare la comportarea inculpatului, după săvârșirea

infracțiunii, diferită de cea care rezultă din probele administrate.

De asemenea, instanța de

fond nu a ținut cont de împrejurările concrete în care inculpatul a săvârșit

infracțiunea.

În fapt, inculpatul dorea să

ajungă acasă, fără a plăti cursa, context în care a recurs la violență,

însușindu-și de la partea vătămată banii plătiți pentru cursă, precum și

telefonul mobil al acesteia.

Prima instanță, pentru a-și

justifica soluția, a reținut că inculpatul nu are studii, nu are ocupație și

este recidivist, motivare din care rezultă că statutul de recidivist și lipsa

ocupației, alături de poziția avută în cursul procesului, pot fi considerate

circumstanțe personale ce îndreptățesc aplicarea pedepsei minime.

Pentru a menține soluția

primei instanțe, respingând apelul declarat de procuror, instanța de control

judiciar a reținut fără temei că, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 80 C. pen.

Mijloacele de probă

administrate în cauză au stabilit o altă situație de fapt.

Astfel, după comiterea

faptei, pentru a se sustrage urmăririi penale, inculpatul a dispărut de acasă,

recunoscând fapta numai după ce a fost prins, ca urmare a denunțării de către

mama sa.

În fine, acesta nu a avut

nici o contribuție la repararea pagubei, bunurile fiind restituite părții

vătămate de către mama inculpatului.

Totodată, trebuie avută în

vedere gravitatea și frecvența acestui gen de infracțiuni, care pun în pericol

grav integritatea corporală și chiar viața persoanelor care își câștigă

mijloacele de trai prin practicarea taximetriei.

În raport de aceste motive,

procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în

cauză și majorarea pedepsei aplicate inculpatului.

Inculpatul a declarat

recurs, solicitând reținerea circumstanțelor atenuante și reducerea pedepsei

sub minimul prevăzut de dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. b) și c).

Ambele recursuri sunt

nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate se constată că situația de fapt expusă, reținută de prima

instanță, este susținută de materialul probator administrat în cauză.

Cu referire la pedeapsa

aplicată, se constată că instanța de fond a aplicat, cumulat, criteriile de

individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

Astfel, în raport de

dispozițiile art. 39 C. pen., recidiva constituie o cauză de agravare generală

și personală a răspunderii penale. Această agravare însă este facultativă, în

sensul că, și în cazul constatării stării de recidivă, instanța de judecată nu

este obligată să agraveze răspunderea penală a făptuitorului.

În cauză, împrejurările

menționate de prima instanță, neinfirmate de materialul probator administrat în

cauză, au fost reținute ca elemente de circumstanțiere, în stabilirea pedepsei

între limitele prevăzute de norma incriminatoare.

În mod judicios s-a reținut

că nu pot fi reținute ca circumstanțe atenuante stăruința pentru repararea

pagubei și comportarea sinceră a inculpatului în cursul procesului, în raport

de împrejurarea că acestea, coroborate cu întregul material probator

administrat, nu relevă un pericol social concret mai redus decât cel generic,

avut în vedere de legiuitor, ilustrat de limita minimă de pedeapsă prevăzută de

norma incriminatoare.

Ca atare, ambele recursului

sunt nefondate, sub aspectul acestor critici.

În fine, în cauză,

operațiunea de adaptare a pedepsei la cazul concret dedus judecății, în raport

de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., a avut în mod judicios în

vedere că scopul și funcțiile pedepsei se realizează, în primul rând, în raport

cu inculpatul.

Drept urmare, pedeapsa a

fost adaptată întregului complex de trăsături și împrejurări concrete specific

faptei comise și persoanei făptuitorului, culpabilității și periculozității

relevate de probatoriul administrat în cauză.

În concluzie, pedeapsa

aplicată este corect individualizată și nu se constată temeiuri pentru

modificarea cuantumului acesteia, nici în sensul reducerii acesteia sub minimul

prevăzut de norma incriminatoare, nici în sensul majorării acesteia.

Drept urmare, respingând

apelurile declarate în cauză și menținând hotărârea primei instanțe, instanța

de control judiciar a pronunțat o hotărâre nesupusă cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

C. proc. pen.

Totodată, nici alte cazuri

de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursurile ca nefondate.

În baza art. 192 alin. (2)

din același cod, inculpatul G.M.G. va fi obligat, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul

G.M.G. împotriva deciziei

penale nr. 287 din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel Pitești.

Obligă recurentul inculpat

la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.600.000 lei, din care

onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 28 februarie 2005.