ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1469/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 452 din 7 septembrie 2004, Tribunalul Argeș, secția penală, a condamnat pe inculpatul G.M.G. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 61 C. pen., a revocat beneficiul liberării condiționate pentru restul de 360 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului menționat, prin sentința penală nr. 138/2001 a Judecătoriei Topoloveni, pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare, sporită cu 6 luni, urmând ca în final, inculpatul G.M.G.

să execute 5 ani și 6 luni închisoare. A admis în parte, acțiunea civilă și a obligat inculpatul să plătească părții civile D.I. suma de 5.000.000 lei cu titlu de daune morale. S-a reținut că, în seara zilei de 30 octombrie 2003, inculpatul se afla în comuna Albești de Argeș, în vizită la niște rude. În jurul orelor 23,00, după ce anterior consumase băuturi alcoolice, s-a hotărât să se reîntoarcă la domiciliul său, situat în comuna Ludești, județul Dâmbovița, sens în care a contactat un taximetrist. Taximetristul D.I. a acceptat să îl transporte pe inculpat, în schimbul sumei de 650.000 lei, bani pe care i-a primit, iar apoi, inculpatul a urcat în taxi și a adormit. După ce au ajuns în localitatea menționată, inculpatul i-a cerut părții vătămate să oprească autoturismul, pentru a lua o prietenă din același sat, pentru a o duce la locuința sa.

După câteva minute, s-a reîntors la mașină, având în mână o ulucă de la un gard, cu care l-a amenințat pe taximetrist, determinându-l să dea întreaga sumă de bani ce o avea asupra sa, 1.400.000 lei, precum și un telefon mobil. A doua zi, inculpatul a relatat mamei sale cele întâmplate, care l-a îndemnat să restituie părții vătămate banii și telefonul mobil. Dându-și seama de gravitatea faptei sale, inculpatul s-a deplasat la Curtea de Argeș, pentru a-l găsi pe taximetrist și a-i restitui bunurile sustrase acestuia prin amenințare, dar autobuzul în care se afla a fost oprit în trafic de organele de poliție, iar la vederea acestora, inculpatul a fugit. Ulterior, bunurile sustrase au fost predate de mama lui părții vătămate.

La stabilirea și individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptei comise, urmările produse, persoana inculpatului care a recunoscut fapta, este recidivist, a acoperit prejudiciul material produs părții civile, nu are studii, nu are ocupație, criterii în raport de care s-a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins prin aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special, cu executare prin privare de libertate. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, criticând netemeinicia sentinței, în sensul că inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă situată la minimul prevăzut de norma incriminatoare, deși fapta a fost comisă în stare de recidivă postcondamnatorie, precum și inculpatul, care nu a motivat calea de atac exercitată.

Curtea de Apel Pitești, secția penală, prin decizia nr. 287/ A din 3 noiembrie 2004, a respins apelurile ca nefondate. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul G.M.G. Invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., procurorul a susținut că pedeapsa aplicată inculpatului este greșit individualizată în raport de prevederile art. 72 C. pen. S-a susținut că instanțele nu au avut în vedere toate criteriile de individualizare a pedepsei, reținând o situație de fapt referitoare la comportarea inculpatului, după săvârșirea infracțiunii, diferită de cea care rezultă din probele administrate. De asemenea, instanța de fond nu a ținut cont de împrejurările concrete în care inculpatul a săvârșit infracțiunea.

În fapt, inculpatul dorea să ajungă acasă, fără a plăti cursa, context în care a recurs la violență, însușindu-și de la partea vătămată banii plătiți pentru cursă, precum și telefonul mobil al acesteia. Prima instanță, pentru a-și justifica soluția, a reținut că inculpatul nu are studii, nu are ocupație și este recidivist, motivare din care rezultă că statutul de recidivist și lipsa ocupației, alături de poziția avută în cursul procesului, pot fi considerate circumstanțe personale ce îndreptățesc aplicarea pedepsei minime. Pentru a menține soluția primei instanțe, respingând apelul declarat de procuror, instanța de control judiciar a reținut fără temei că, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 80 C. pen.

Mijloacele de probă administrate în cauză au stabilit o altă situație de fapt. Astfel, după comiterea faptei, pentru a se sustrage urmăririi penale, inculpatul a dispărut de acasă, recunoscând fapta numai după ce a fost prins, ca urmare a denunțării de către mama sa. În fine, acesta nu a avut nici o contribuție la repararea pagubei, bunurile fiind restituite părții vătămate de către mama inculpatului. Totodată, trebuie avută în vedere gravitatea și frecvența acestui gen de infracțiuni, care pun în pericol grav integritatea corporală și chiar viața persoanelor care își câștigă mijloacele de trai prin practicarea taximetriei. În raport de aceste motive, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și majorarea pedepsei aplicate inculpatului.

Inculpatul a declarat recurs, solicitând reținerea circumstanțelor atenuante și reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. b) și c). Ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate se constată că situația de fapt expusă, reținută de prima instanță, este susținută de materialul probator administrat în cauză. Cu referire la pedeapsa aplicată, se constată că instanța de fond a aplicat, cumulat, criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. Astfel, în raport de dispozițiile art. 39 C. pen., recidiva constituie o cauză de agravare generală și personală a răspunderii penale.

Această agravare însă este facultativă, în sensul că, și în cazul constatării stării de recidivă, instanța de judecată nu este obligată să agraveze răspunderea penală a făptuitorului. În cauză, împrejurările menționate de prima instanță, neinfirmate de materialul probator administrat în cauză, au fost reținute ca elemente de circumstanțiere, în stabilirea pedepsei între limitele prevăzute de norma incriminatoare. În mod judicios s-a reținut că nu pot fi reținute ca circumstanțe atenuante stăruința pentru repararea pagubei și comportarea sinceră a inculpatului în cursul procesului, în raport de împrejurarea că acestea, coroborate cu întregul material probator administrat, nu relevă un pericol social concret mai redus decât cel generic, avut în vedere de legiuitor, ilustrat de limita minimă de pedeapsă prevăzută de norma incriminatoare.

Ca atare, ambele recursului sunt nefondate, sub aspectul acestor critici. În fine, în cauză, operațiunea de adaptare a pedepsei la cazul concret dedus judecății, în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., a avut în mod judicios în vedere că scopul și funcțiile pedepsei se realizează, în primul rând, în raport cu inculpatul. Drept urmare, pedeapsa a fost adaptată întregului complex de trăsături și împrejurări concrete specific faptei comise și persoanei făptuitorului, culpabilității și periculozității relevate de probatoriul administrat în cauză. În concluzie, pedeapsa aplicată este corect individualizată și nu se constată temeiuri pentru modificarea cuantumului acesteia, nici în sensul reducerii acesteia sub minimul prevăzut de norma incriminatoare, nici în sensul majorării acesteia.

Drept urmare, respingând apelurile declarate în cauză și menținând hotărârea primei instanțe, instanța de control judiciar a pronunțat o hotărâre nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 C. proc. pen. Totodată, nici alte cazuri de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile ca nefondate. În baza art. 192 alin. (2) din același cod, inculpatul G.M.G. va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul G.M.G. împotriva deciziei penale nr. 287 din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel Pitești. Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 februarie 2005.