Decizia nr. 2555/2011 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Soluția instanței de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, reclamanta SC A. SA Constanța, în contradictoriu cu pârâții Agenția Domeniilor Statului și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, a solicitat obligarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului să încheie cu reclamanta contractul de concesiune asupra suprafeței de 15 ha din categoria luciu de apă, din bazinul acvatic al lacului Siutghiol, zona Palazu Mare - Constanța, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 RON/zi de la data refuzului nejustificat până la încheierea efectivă a contractului. În motivarea cererii formulate, societatea reclamantă a arătat că intenția sa de a încheia un contract de concesiune pentru suprafața de 15 ha teren a fost comunicată atât Agenției Domeniilor Statului, cât și tuturor societăților naționale ce au avut în exploatare la un moment dat suprafața de teren din litigiu. Ca rezultat al demersurilor inițiate, între SC A. SA și SC P. SA a fost încheiat contractul de colaborare din 10 iulie 2001, în baza căruia reclamanta a exploatat din punct de vedere piscicol suprafața de teren de 15 ha, realizând investiții în valoare totală de 8.426.774.336 ROL. Ulterior, în temeiul Legii nr. 268/2001, societatea reclamantă a formulat în mod repetat solicitări în sensul concesionării terenului în cauză prin metoda atribuirii directe. Astfel, reclamanta a arătat că inițial s-a adresat Companiei Naționale de Administrare a Fondului Piscicol, care a refuzat încheierea contractului de concesionare datorită lipsei calității societății de investitor, așa cum prevede art. 21 alin. (1) din Legea nr. 268/2001. La o dată ulterioară, societatea s-a adresat Agenției Domeniilor Statului, în a cărei administrare se afla terenul vizat, care a motivat imposibilitatea încheierii contractului invocând inexistența normelor de completare a Legii nr. 268/2001. Prin întâmpinarea formulată, pârâta Agenția Domeniilor Statului a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța și, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca nefondată. Prin Încheierea din 14 octombrie 2009, instanța a respins excepția necompetenței materiale, iar la termenul de judecată din 09 noiembrie 2009 a constatat că a intervenit, în temeiul Legii nr. 317/2009, transmisiunea calității procesuale pasive către Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură și a dispus citarea, în calitate de pârâtă, a acestei instituții, prin mandatar Agenția Domeniilor Statului, în baza contractului de mandat din 23 decembrie 2009. Prin Sentința civilă nr. 116/CA din 26 martie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Constanța, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, prin mandatar Agenția Domeniilor Statului, și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, având ca obiect obligația de a face; a obligat pârâta să încheie, în condițiile legii, în favoarea reclamantei, prin metoda atribuirii directe, contract de concesiune pentru suprafața de 15 ha luciu de apă, suprafață delimitată și identificată în documentația cadastrală; a respins cererea de acordare a daunelor cominatorii și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta SC A. SA Constanța a încheiat contractul de colaborare nr. x/2001 cu SC P. SA Constanța, având ca obiect punerea în valoare a suprafeței de 100 ha apă și stuf, situată în S - V lacului Siutghiol, iar prin Adresa din 30 august 2003, SC P. SA a confirmat realizarea de către societatea reclamantă a unor lucrări de investiții în valoare de 2.823.151.300 lei. De asemenea, instanța de fond a reținut împrejurarea potrivit căreia reclamanta a intrat în posesia suprafeței de 15 ha luciu de apă, în baza contractului de arendă nr. y/2003, încheiat cu Agenția Domeniilor Statului, ulterior fiind încheiat actul adițional nr. z/2005 cu instituția ce a preluat dreptul de administrare a terenului litigios, respectiv Compania Națională de Administrare a Fondului Piscicol. Ca răspuns la scrisoarea de intenție formulată de către societatea reclamantă, în scopul concesionării terenului, noul arendator a solicitat dovada achiziționării de acțiuni sau active, dar, deși această condiție a fost îndeplinită de către SC A. SA la o dată ulterioară, a refuzat în continuare încheierea contractului, invocând neclarități legate de regimul juridic al Lacului Siutghiol. Adresându-se, în cursul anilor 2008 și 2009, Agenției Domeniilor Statului, reclamantei i s-a comunicat că, pentru stabilirea procedurii de concesionare prin metoda atribuirii directe, este necesară completarea legislației în vigoare. Față de această situație de fapt și analizând prevederile legale incidente în cauză, respectiv art. 1 și art. 21 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 268/2001, instanța de fond a constatat că reclamanta are atât calitatea de investitor, cât și aceea de deținător de acțiuni, ceea ce îi conferă un drept real la încheierea contractului de concesiune prin metoda atribuirii directe. Raportat la atitudinea instituțiilor pârâte de a nu încheia contractul de concesiune, motivată de necesitatea completării legislației, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite cerințele art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul refuzului nejustificat de a soluționa o cerere. În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor cominatorii, prima instanță a reținut că reclamanta și-a desfășurat în continuare activitatea economică, potrivit contractului de arendă încheiat, fără a suferi un prejudiciu cert, drept pentru care a apreciat că se impune respingerea cererii. Referitor la cheltuielile de judecată, Curtea a considerat că acestea nu au fost dovedite și, pe cale de consecință, a respins cererea de acordare formulată de către reclamantă.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termenul legal atât reclamanta SC A. SRL Constanța, cât și pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură. 2.1. În recursul formulat, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a invocat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele critici: - în mod cu totul nemotivat, instanța de fond a admis acțiunea față de minister, deși la termenul din data de 8 martie 2010 fusese invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități publice, asupra căreia nu s-a pronunțat; - instanța de fond, admițând acțiunea față de minister, a ignorat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 268/2001, potrivit cărora Agenția Domeniilor Statului, instituție cu personalitate juridică, este singura competentă în materia concesionării sau arendării terenurilor cu destinație agricolă aflate în domeniul public sau privat al statului. În consecință, ministerul recurent a solicitat ca în urma admiterii recursului, acțiunea să fie respinsă față de această autoritate, ca fiind formulată împotriva unei persoane juridice care nu are calitate procesuală pasivă. 2.2. În recursul formulat, Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură a invocat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. susținând, în esență, următoarele critici: - instanța de fond a ignorat modificările legislative, obligând în mod nelegal această agenție să încheie contractul de concesiune pretins de societatea comercială reclamantă; - instanța de fond a încălcat atribuțiile agenției, care sunt limitate de Legea nr. 317/2009 la administrarea resurselor acvatice vii din habitatele piscicole naturale ale României. În concluzie, această autoritate publică a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii. 2.

În recursul formulat, SC A. SRL Constanța, fără a se raporta la motivele de recurs prevăzute la art. 304 - 304 1 C. proc. civ., a susținut că instanța de fond era obligată să stabilească durata de 49 de ani pentru contractul de concesiune și să oblige autoritățile publice pârâte să plătească daune cominatorii calculate până la încheierea efectivă a contractului. 2.

La termenul din data de 17 februarie 2011, Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură a depus la dosar un set de acte și a invocat lipsa calității sale procesuale pasive. 2.

SC A. SRL, după dezbaterea cauzei când pronunțarea fusese amânată la o dată ulterioară, a depus o cerere prin care a solicitat ca, în raport cu dispozițiile Legii nr. 42 din 18 martie 2010, instanța să oblige „noii administratori să încheie cu subscrisa contractul de concesiune asupra suprafeței de 15 ha de teren cu destinație agricolă din categoria „luciu de apă” din bazinul acvatic al lacului Siutghiol, zona Palazu Mare, Constanța, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 RON/ zi (…)”. 3. Soluția instanței de recurs 3.1./3.2. Cu privire la recursurile formulate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și, respectiv, de Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, instanța de recurs reține că sunt întemeiate. Astfel, prin Legea nr. 42/2010 privind darea în administrarea autorităților administrației publice locale a unor bunuri aflate în domeniul public al statului, s-a dispus următoarele: „Art. 1. Se aprobă darea în administrarea Consiliului Local al Municipiului Constanța a unei suprafețe de 1.077,22 ha din cuveta lacului Siutghiol, inclusiv luciul de apă aferent, aflate în domeniul public al statului și în administrarea Administrației Naționale "Apele Române", având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 1 nr. crt.1; Art. 2. Se aprobă darea în administrarea Consiliului Local al Orașului Năvodari a unei suprafețe de 207,42 ha din cuveta lacului Siutghiol, inclusiv luciul de apă aferent, aflate în domeniul public al statului și în administrarea Administrației Naționale "Apele Române", având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 1 nr. crt. 2; Art. 3. Se aprobă darea în administrarea Consiliului Local al Orașului Ovidiu a unei suprafețe de 493,75 ha din cuveta lacului Siutghiol, inclusiv luciul de apă aferent, aflate în domeniul public al statului și în administrarea Administrației Naționale "Apele Române", având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 1 nr. crt. 3. Art. 4. Se aprobă darea în administrarea Consiliului Județean Tulcea a unui teren aflat în domeniul public al statului și în administrarea Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării", având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 2, în vederea realizării obiectivului de investiții „Miniport turistic în localitatea Sarichioi, județul Tulcea”; Art. 5. Predarea-preluarea suprafețelor prevăzute la art. 1 - 4 se face pe bază de protocol încheiat între părțile interesate, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Art.

La data încheierii protocolului de predare-preluare pentru suprafețele prevăzute la art. 1 - 4, Administrația Națională "Apele Române", respectiv Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", și Consiliul Local al Municipiului Constanța, Consiliul Local al Orașului Năvodari, Consiliul Local al Orașului Ovidiu, respectiv Consiliul Județean Tulcea, după caz, procedează la delimitarea acestora în teren, în vederea înregistrării dreptului de administrare; Art.

Reglementarea din punctul de vedere al folosinței suprafețelor prevăzute la art. 1 - 3 se realizează de către autoritățile abilitate, în condițiile legii; Art.

Consiliul Local al Municipiului Constanța, Consiliul Local al Orașului Năvodari, Consiliul Local al Orașului Ovidiu și Consiliul Județean Tulcea se subrogă în drepturile și obligațiile Administrației Naționale „Apele Române", respectiv ale Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării", care decurg din actele încheiate de acestea din urmă, care au ca obiect suprafețele prevăzute în anexele nr. 1 și 2”. Cu alte cuvinte, prin Legea nr. 42/2010, anterioară pronunțării hotărârii judecătorești recurate în cauza de față, Statul Român, ca titular al dreptului de proprietate publică, a dat în administrarea autorităților publice locale de mai sus suprafața de teren a cuvetei locului Siutghiol, inclusiv luciul de apă aferent. Or, din dispozițiile generale ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia rezultă că darea în concesiune sau închirierea bunurilor proprietate publică se face de către titularii dreptului de proprietate sau de către persoanele cărora le-a fost conferit legal dreptul de administrare. Astfel fiind, rezultă că la data pronunțării soluției recurate, autoritățile publice pârâte nu aveau nici calitatea de proprietari și nici pe aceea de administratori ai terenului din cuveta lacului Siutghiol, inclusiv luciul de apă aferent și, pe cale de consecință, nu erau subiecte în raportul juridic dedus judecății, pentru a avea calitate procesuală pasivă. Este adevărat că, la data de 26 aprilie 2011, societatea comercială reclamantă a înregistrat la instanța de recurs o cerere prin care a solicitat ca instanța de recurs să oblige „noii administratori” să încheie contractul de concesiune, dar această cerere, în raport cu data intrării în vigoare a legii și cu data pronunțării sentinței recurate, era necesar să fie depusă în fața instanței de fond pentru a fi dezbătută legal. În concluzie, pentru considerentele de mai sus, vor fi admise cele două recursuri, iar sentința recurată va fi desființată, cu consecința respingerii acțiunii care a fost formulată împotriva unor persoane care nu aveau calitate procesuală pasivă. Având în vedere această soluție, instanța de recurs consideră că a devenit de prisos să mai fie cercetate celelalte argumente pentru care cele două autorități recurente au apreciat că nu aveau calitate procesuală în cauză, precum și nici criticile pe fond. 3.3. În ceea ce privește recursul formulat de societatea comercială reclamantă; Așa cum s-a arătat mai sus, ca urmare a admiterii recursurilor formulate de către cele două autorități publice pârâte, acțiunea societății comerciale va fi respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane care nu aveau calitate/au calitate procesuală pasivă, ceea ce face ca analizarea motivelor recursului reclamantei să devină superfluă, nefiind în măsură să conducă la adoptarea unei alte soluții, „noii administratori” ai terenului în litigiu nefiind părți în cauza de față.