ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5276/2011

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată, pe rolul Curții de Apel Constanța, reclamanta SC A.C. SA a

solicitat în contradictoriu cu pârâții A.D.S. și Ministerul Agriculturii, Pădurilor

și Dezvoltării Rurale obligarea pârâtei A.D.S. la încheierea cu reclamanta a

contractului de concesiune asupra suprafeței de 15 ha din categoria luciu de

apă, din bazinul acvatic al lacului S., zona P.M., Constanța sub sancțiunea

unei penalități de 1.000 RON/zi de la data refuzului nejustificat până la

încheierea efectivă a contractului.

Prin sentința nr.

116/CA din 26 martie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea

formulată și a obligat pârâta să încheie în condițiile legii, în favoarea

reclamantei, prin metoda atribuirii directe, contractul de concesiune pentru

suprafața de 15 ha luciu de apă, suprafață delimitată și identificată în

documentația cadastrală.

Prin decizia nr. 2555

din 5 mai 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis recursurile formulate de Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale și A.N.P.A., a casat sentința recurată și a respins acțiunea

introdusă de SC A.C. SA, ca fiind formulată împotriva unor autorități publice

fără calitate procesuală pasivă; totodată a respins, ca nefondat recursul

declarat de SC A.C. SA.

temeiul juridic al contestației în anulare promovată.

Împotriva deciziei

nr. 2555 din 5 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, a formulat, la data de 27 iunie 2011,

contestație în anulare contestatoarea SC A.C. SA, prin care a solicitat

anularea deciziei contestate cu consecința rejudecării cauzei în recurs, și

dispunerea în principal, la obligarea persoanelor competente să încheie

contractul de concesiune asupra suprafeței de 15 ha de teren cu destinație

agricolă din categoria luciu de apă din bazinul acvatic al lacului S., zona P.M.,

Constanța, sub sancțiunea unei penalități de 1000 RON/zi de la data refuzului

nejustificat și până la încheierea efectivă a contractului iar în subsidiar,

casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la fond.

În susținerea căii

extraordinare de atac promovate contestatoarea arată, în esență, că admiterea

recursului pe lipsa calității procesual pasive, astfel cum a fost aceasta

determinată de către prima instanță, este o soluție eronată și se constituie

într-o sancțiune nejustificată la adresa sa, în condițiile în care atât

anterior sesizării instanței de fond cât și pe parcursul derulării procedurii

judiciare în fața acesteia, a făcut numeroase demersuri pentru încheierea

contractului în condițiile legii cu autoritatea publică competentă.

Din acest punct de

vedere consideră contestatoarea că erorile comise de către instanța de recurs

sunt vădite, neputând fi remediate pe altă cale decât cea a contestației în

anulare.

Totodată, mai arată

contestatoarea că instanța de recurs își motivează eronat soluția în principal

pe apariția Legii nr. 42/2010, în baza căreia reține că a avut loc o nouă

transmisiune a calității procesual pasive către Consiliile Locale, care au

primit în administrare de la Administrația Națională Apele Române, părți din

cuveta lacului Siutghiol.

În acest sens, se

susține că, chiar dacă s-ar admite că Legea nr. 42/2010 a produs efecte în ceea

ce privește transmisia calității procesual pasive către Consiliile Locale, în

speță, ea a intrat în vigoare la data de 26 martie 2010, când instanța de fond,

după mai multe amânări de pronunțare succesive, a pronunțat sentința ulterior

recurată, deci după închiderea dezbaterilor pe fondul cauzei când se mai putea

pune în discuție acest aspect.

Prin urmare, consideră

contestatoarea că din punct de vedere procesual, instanța de fond nu mai avea cum

să constate noua transmisiune procesuală, ci însăși instanța de recurs, luând la

cunoștință despre intervenția acestei noi legi, avea obligația în virtutea art.

129 din C. proc. civ., să pună în discuție acest aspect și eventual să citeze în

cauză Consiliile Locale amintite pentru a determina cui revine calitatea procesual

pasivă, și nu să facă aplicarea directă a Legii nr. 42/2010.

De asemenea, în opinia

contestatoarei, instanța de recurs nu putea să aprecieze în sensul că ar fi intervenit

transmisiunea calității procesuale pasive de la A.N.P.A., așa cum stabilite instanța

de fond, la Consiliile Locale riverane lacului S., întrucât între A.N.P.A. și aceste

consilii nu există nici o legătură juridică. Astfel, se arată faptul că Legea

nr. 42/2010, așa cum rezultă clar din conținutul său are ca premiză faptul că statul

ar fi dat lacul S. în administrarea Apele Române într-o primă fază, de abia apoi

operand transmiterea către Consiliile locale, ori acest lucru nu era cert la momentul

judecării recursului și nici măcar în prezent.

În acest sens arată contestatoarea

că, atâta vreme cât părțile au arătat că există pe rolul Tribunalului București,

există un litigiu în cadrul căruia se va stabili cui îi revine dreptul de administrare

asupra lacului Siutghiol, aplicând fără nici o precauție Legea nr. 42/2010 și nesuspendând

judecata recursului așa cum părțile au solicitat în cauză, instanța de recurs nu

a făcut altceva decât să se substituie Tribunalului București, statuând deja cine

are dreptul de administrare a lacului, respective cine are calitate procesual pasivă.

În drept contestația în

anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 din C. proc. civ. coroborat cu

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

asupra contestației în anulare

Contestația în anulare

de față, urmează a fi respinsă ca nefondată, în raport de temeiul de drept reținut

și față de motivele invocate de contestatoare, respective art. 318 teza I din C.

proc. civ., în considerarea celor ce urmează:

În primul rând, Înalta

Curte reamintește că, contestația în anulare este o cale de atac extraordinară ce

poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ și strict prevăzute de lege și

care nu presupune o rejudecare a recursului.

Potrivit art. 318 teza

I din C. proc. civ., contestația în anulare specială este admisibilă numai dacă

hotărârea instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în legătură

cu aspectele formale ale judecării recursului.

Totodată, Înalta Curte

reamintește că greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în

anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, care să fi condus la pronunțarea

unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale

ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, iar nu stabilirea eronată a situației

de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze

prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare,

s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea

ce nu este admisibil.

În cauză, contestatorul

consideră drept erori materiale faptul că instanța de recurs, a soluționat cauza

pe excepție prin raportare la dispozițiile unei legi care a intrat în vigoare la

data pronunțării hotărârii instanței de fond, respective Legea nr. 42/2010; nu a

dat eficiență dispozițiilor art. 129 din C. proc. civ., în sensul de a cita în cauză

autoritățile publice titulare ale dreptului de administrare în virtutea noului act

normative incident în cauză, respective Legea nr. 42/2010; a interpretat greșit

dispozițiile legale aplicate în cauză atunci când a apreciat asupra autorității

publice titulară a dreptului de administrare al lacului S., și implicit asupra calității

procesuale pasive în cauza dedusă judecății; nu a procedat la suspendarea cauzei

până la soluționarea unui alt litigiu menit a clarifica problema titularului dreptului

de administrare asupra lacului S.

Astfel, prin invocarea

greșitei interpretări și aplicări a Legii nr. 42/2010 raportului juridic dedus judecății,

ca și a modului în care instanța de recurs și-a exercitat rolul active în raport

de respectivul act normativ, contestatoarea evocă de fapt greșeli de judecată în

procedura de soluționare a recursului și nu greșeli materiale în sensul art. 318

din C. proc. civ., ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestației în anulare,

procedură în care nu poate fi examinată justețea soluției contestate.

Pe de altă parte, împrejurarea

că instanța de recurs a dat eficiență unor dispoziții legale care au intrat în vigoare

la data pronunțării instanței de fond, și nu a dispus, în temeiul art. 244

alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea judecății recursului până la soluționarea

Dosarului nr. 31020/3/2010 al Tribunalului București, nu pot constitui, de asemenea,

motive de contestație în anulare, atâta timp cât instanța de recurs a făcut referire

concretă la momentul intrării în vigoare a respectivelor dispoziții legale și a

expus motivele în raport de care a respins cererea de suspendare prin încheierea

de ședință din 31 martie 2011.

Înalta Curte, apreciază

față de exigența textului de lege arătat, că, contestația în anulare de față nu

poate fi primită, prin raportare la susținerile referitoare la interpretarea și

aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 42/2010, în raport de care a fost apreciat

cadrul procesual în cauză, reținând în acest sens că instanța de recurs, nu s-a

aflat într-o confuzie , în sensul art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ., nici

cu privire la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 42/2010 și nici cu privire

la interpretarea și aplicarea în cauză a respectivului act normative, ci a procedat,

în raport de obiectul raportului juridic dedus judecății, de înscrisurile aflate

la dosar, și de dispozițiile art. 1, art. 2 și art. 3 din Legea nr. 42/2010, la

soluționarea excepției lipsei calității procesual pasive a autorităților publice

pârâte.

În consecință, constatând

că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I

din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată contestația în anulare,

dedusă prezentei judecăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC

A.C. SA împotriva deciziei nr. 2555 din 5 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie

2011.