ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5276/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată, pe rolul Curții de Apel Constanța, reclamanta SC A.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâții A.D.S. și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale obligarea pârâtei A.D.S. la încheierea cu reclamanta a contractului de concesiune asupra suprafeței de 15 ha din categoria luciu de apă, din bazinul acvatic al lacului S., zona P.M., Constanța sub sancțiunea unei penalități de 1.000 RON/zi de la data refuzului nejustificat până la încheierea efectivă a contractului.

Prin sentința nr. 116/CA din 26 martie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată și a obligat pârâta să încheie în condițiile legii, în favoarea reclamantei, prin metoda atribuirii directe, contractul de concesiune pentru suprafața de 15 ha luciu de apă, suprafață delimitată și identificată în documentația cadastrală. Prin decizia nr. 2555 din 5 mai 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile formulate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și A.N.P.A., a casat sentința recurată și a respins acțiunea introdusă de SC A.C.

SA, ca fiind formulată împotriva unor autorități publice fără calitate procesuală pasivă; totodată a respins, ca nefondat recursul declarat de SC A.C. SA. 2. Motivele și temeiul juridic al contestației în anulare promovată. Împotriva deciziei nr. 2555 din 5 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat, la data de 27 iunie 2011, contestație în anulare contestatoarea SC A.C.

SA, prin care a solicitat anularea deciziei contestate cu consecința rejudecării cauzei în recurs, și dispunerea în principal, la obligarea persoanelor competente să încheie contractul de concesiune asupra suprafeței de 15 ha de teren cu destinație agricolă din categoria luciu de apă din bazinul acvatic al lacului S., zona P.M., Constanța, sub sancțiunea unei penalități de 1000 RON/zi de la data refuzului nejustificat și până la încheierea efectivă a contractului iar în subsidiar, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la fond.

În susținerea căii extraordinare de atac promovate contestatoarea arată, în esență, că admiterea recursului pe lipsa calității procesual pasive, astfel cum a fost aceasta determinată de către prima instanță, este o soluție eronată și se constituie într-o sancțiune nejustificată la adresa sa, în condițiile în care atât anterior sesizării instanței de fond cât și pe parcursul derulării procedurii judiciare în fața acesteia, a făcut numeroase demersuri pentru încheierea contractului în condițiile legii cu autoritatea publică competentă. Din acest punct de vedere consideră contestatoarea că erorile comise de către instanța de recurs sunt vădite, neputând fi remediate pe altă cale decât cea a contestației în anulare.

Totodată, mai arată contestatoarea că instanța de recurs își motivează eronat soluția în principal pe apariția Legii nr. 42/2010, în baza căreia reține că a avut loc o nouă transmisiune a calității procesual pasive către Consiliile Locale, care au primit în administrare de la Administrația Națională Apele Române, părți din cuveta lacului Siutghiol. În acest sens, se susține că, chiar dacă s-ar admite că Legea nr. 42/2010 a produs efecte în ceea ce privește transmisia calității procesual pasive către Consiliile Locale, în speță, ea a intrat în vigoare la data de 26 martie 2010, când instanța de fond, după mai multe amânări de pronunțare succesive, a pronunțat sentința ulterior recurată, deci după închiderea dezbaterilor pe fondul cauzei când se mai putea pune în discuție acest aspect.

Prin urmare, consideră contestatoarea că din punct de vedere procesual, instanța de fond nu mai avea cum să constate noua transmisiune procesuală, ci însăși instanța de recurs, luând la cunoștință despre intervenția acestei noi legi, avea obligația în virtutea art. 129 din C. proc. civ., să pună în discuție acest aspect și eventual să citeze în cauză Consiliile Locale amintite pentru a determina cui revine calitatea procesual pasivă, și nu să facă aplicarea directă a Legii nr. 42/2010. De asemenea, în opinia contestatoarei, instanța de recurs nu putea să aprecieze în sensul că ar fi intervenit transmisiunea calității procesuale pasive de la A.N.P.A., așa cum stabilite instanța de fond, la Consiliile Locale riverane lacului S., întrucât între A.N.P.A.

și aceste consilii nu există nici o legătură juridică. Astfel, se arată faptul că Legea nr. 42/2010, așa cum rezultă clar din conținutul său are ca premiză faptul că statul ar fi dat lacul S. în administrarea Apele Române într-o primă fază, de abia apoi operand transmiterea către Consiliile locale, ori acest lucru nu era cert la momentul judecării recursului și nici măcar în prezent. În acest sens arată contestatoarea că, atâta vreme cât părțile au arătat că există pe rolul Tribunalului București, există un litigiu în cadrul căruia se va stabili cui îi revine dreptul de administrare asupra lacului Siutghiol, aplicând fără nici o precauție Legea nr. 42/2010 și nesuspendând judecata recursului așa cum părțile au solicitat în cauză, instanța de recurs nu a făcut altceva decât să se substituie Tribunalului București, statuând deja cine are dreptul de administrare a lacului, respective cine are calitate procesual pasivă.

În drept contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 din C. proc. civ. coroborat cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 3. Considerentele și soluția asupra contestației în anulare Contestația în anulare de față, urmează a fi respinsă ca nefondată, în raport de temeiul de drept reținut și față de motivele invocate de contestatoare, respective art. 318 teza I din C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează: În primul rând, Înalta Curte reamintește că, contestația în anulare este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ și strict prevăzute de lege și care nu presupune o rejudecare a recursului. Potrivit art. 318 teza I din C. proc.

civ., contestația în anulare specială este admisibilă numai dacă hotărârea instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului. Totodată, Înalta Curte reamintește că greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, iar nu stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

În cauză, contestatorul consideră drept erori materiale faptul că instanța de recurs, a soluționat cauza pe excepție prin raportare la dispozițiile unei legi care a intrat în vigoare la data pronunțării hotărârii instanței de fond, respective Legea nr. 42/2010; nu a dat eficiență dispozițiilor art. 129 din C. proc.

civ., în sensul de a cita în cauză autoritățile publice titulare ale dreptului de administrare în virtutea noului act normative incident în cauză, respective Legea nr. 42/2010; a interpretat greșit dispozițiile legale aplicate în cauză atunci când a apreciat asupra autorității publice titulară a dreptului de administrare al lacului S., și implicit asupra calității procesuale pasive în cauza dedusă judecății; nu a procedat la suspendarea cauzei până la soluționarea unui alt litigiu menit a clarifica problema titularului dreptului de administrare asupra lacului S. Astfel, prin invocarea greșitei interpretări și aplicări a Legii nr. 42/2010 raportului juridic dedus judecății, ca și a modului în care instanța de recurs și-a exercitat rolul active în raport de respectivul act normativ, contestatoarea evocă de fapt greșeli de judecată în procedura de soluționare a recursului și nu greșeli materiale în sensul art. 318 din C. proc.

civ., ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestației în anulare, procedură în care nu poate fi examinată justețea soluției contestate. Pe de altă parte, împrejurarea că instanța de recurs a dat eficiență unor dispoziții legale care au intrat în vigoare la data pronunțării instanței de fond, și nu a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc.

civ., suspendarea judecății recursului până la soluționarea Dosarului nr. 31020/3/2010 al Tribunalului București, nu pot constitui, de asemenea, motive de contestație în anulare, atâta timp cât instanța de recurs a făcut referire concretă la momentul intrării în vigoare a respectivelor dispoziții legale și a expus motivele în raport de care a respins cererea de suspendare prin încheierea de ședință din 31 martie 2011. Înalta Curte, apreciază față de exigența textului de lege arătat, că, contestația în anulare de față nu poate fi primită, prin raportare la susținerile referitoare la interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 42/2010, în raport de care a fost apreciat cadrul procesual în cauză, reținând în acest sens că instanța de recurs, nu s-a aflat într-o confuzie , în sensul art. 318 alin. (1) teza I din C. proc.

civ., nici cu privire la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 42/2010 și nici cu privire la interpretarea și aplicarea în cauză a respectivului act normative, ci a procedat, în raport de obiectul raportului juridic dedus judecății, de înscrisurile aflate la dosar, și de dispozițiile art. 1, art. 2 și art. 3 din Legea nr. 42/2010, la soluționarea excepției lipsei calității procesual pasive a autorităților publice pârâte. În consecință, constatând că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată contestația în anulare, dedusă prezentei judecăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC A.C. SA împotriva deciziei nr. 2555 din 5 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2011.