ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1915/2006

Asupra recursului de față,

Examinând actele dosarului constată

următoarele:

Prin Sentința penală nr. 878/ F din 29

iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 5722/2004, Tribunalul București, secția I

penală, în baza art. 2 alin. (2), raportat la alin. (1) din Legea nr. 143/2000,

cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și

art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul S.E.C., la

pedeapsa de un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de transport

ilicit de droguri de mare risc. S-au aplicat prevederile art. 71 și 64 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000.

S-a dedus durata reținerii de la 26 martie 2004.

În temeiul art. 17 alin. (1) din

Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea cantității de 13,158 gr. heroină.

Instanța a reținut, în esență, că la

data de 25 martie 2004, inculpatul a fost surprins, în flagrant, având asupra

sa 13,5 gr. heroină primită de la C.P., heroină ce trebuia transportată la o

destinație indicată de acesta.

Audiat în cadrul cercetării

judecătorești, inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei.

Prin decizia penală nr. 849/ A din 3

noiembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, a desființat parțial sentința menționată și rejudecând în

fond, a înlăturat aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, iar în baza art. 334

C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina

inculpatului în art. 2 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000.

A condamnat pe inculpatul S.E.C., la

pedeapsa de un an închisoare, în baza art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000,

cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen., cu aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a)

și b) C. pen.

În baza art. 2 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen., a condamnat pe

același inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit.

b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute

pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 – art. 64 lit.

a) și b) C. pen.

S-a dedus prevenția de la 26 martie

2004 la 21 mai 2004. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respins, ca nefondat, apelul

declarat de inculpat.

Împotriva acestei decizii,

inculpatul S.E.C. a declarat recurs.

În principal, recurentul a invocat

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 8 [(când nu a fost

efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile și în condițiile

prevăzute de art. 117 alin. (1) și (2) și pct. 12 C. proc. pen., când nu sunt

întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni)], iar în subsidiar,

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 [(când s-au aplicat

pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen.)].

Recursul este nefondat.

Referitor la cazul prevăzut de art. 385

9

pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu este incident în cauză.

Astfel, potrivit art. 117 alin. (1) C.

proc. pen., „Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul

infracțiunii de omor deosebit de grav, precum și atunci când organul de

urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a

învinuitului sau inculpatului.”

Alin. (2) al aceluiași articol, se

referă la modalitatea de efectuare a expertizei în cazul în care este dispusă

de organul de cercetare penală sau de instanță.

Or, în speță, inculpatul nu a fost

trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, caz

în care expertiza psihiatrică este obligatorie, iar instanțele de judecată nu

au avut îndoieli cu privire la starea psihică a inculpatului, caz lăsat la

aprecierea judecătorilor.

De altfel, însuși inculpatul nu a

susținut că ar fi bolnav psihic și nici apărarea sa (în instanța de fond și de

apel) nu a cerut expertizarea psihică a acestuia. Actele medicale depuse au

confirmat, doar, tratamentul medical de dezintoxicare (consecință a consumului

de droguri de mare risc) pe care inculpatul îl urmează, dar nu și existența

unor boli psihice preexistente săvârșirii infracțiunilor.

Or, în acest caz nu poate fi vorba

nici de o expertizare psihică obligatorie și nici de necesitatea efectuării ei

ca urmare a unor îndoieli a instanțelor asupra stării psihice a inculpatului.

Neîntemeiat este și motivul de

casare referitor la greșita condamnare a inculpatului, respectiv la

neîntrunirea elementelor constitutive ale celor două infracțiuni pentru care a

fost condamnat, deoarece în ambele cazuri există aceste elemente, atât sub

aspect obiectiv cât și sub aspectul laturii subiective.

Inculpatul a fost prins în flagrant

în momentul în care transporta droguri de mare risc (heroină), iar deținerea de

asemenea droguri pentru consum propriu, de asemenea, a fost dovedită,

inculpatul recunoscând săvârșirea ambelor fapte penale.

Cu privire la cazul de casare

invocat, în subsidiar, caz prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc.

pen., Înalta Curte constată că nu este, de asemenea, incident în cauză,

deoarece pedepsele au fost corect stabilite în raport cu prevederile art. 72 C.

pen., instanțele ținând seama atât de gravitatea faptelor, cât și de persoana

inculpatului, infractor primar, sincer, cooperant, căruia i s-au recunoscut circumstanțe

atenuante judiciare.

Pedeapsa rezultantă de 3 ani

închisoare corespunde tuturor criteriilor de individualizare a pedepsei,

aplicabile în cauză, astfel încât și sub acest aspect, criticile formulate sunt

nefondate.

Cu privire la aplicarea art. 81 C.

pen., dispozițiile alin. (3) al acestui articol, sunt clare și prohibitive în

acest sens.

Totodată, Înalta Curte observă că o

reducere a pedepsei ar fi de natură să altereze scopul pedepsei prevăzute în art.

52 C. pen. (prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni).

În consecință, recursul declarat de

inculpat urmează a fi respins, ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, în sumă de 120 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul S.E.C. împotriva deciziei penale nr. 849/ A din 3 noiembrie

2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 120 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

24 martie 2006.