ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 618/2012

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penala nr. 1015/F din 19 decembrie 2011, Tribunalul București, secția

I penală, printre altele, l-a condamnat pe inculpatul I.D.N., în baza art. 2

alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 320

1

C.

proc. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen., art. 76 C. pen. și art. 37

lit. b) C. pen., la o pedeapsă de 6 (șase) ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de droguri de mare risc.

În

baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe o durată de 3 (trei) ani după executarea pedepsei principale.

În

baza art. 71 alin. (1) C. pen. a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev.

de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei

principale.

În

baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a menținut măsura arestării preventive a

inculpatului.

În

baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată prevenția de la data de 09

noiembrie 2010 la zi.

În

baza art. 17 și art. 18 din Legea 143/2000 a dispus confiscarea în vederea

distrugerii a cantității de 0,39 grame heroină rămasă după efectuarea

analizelor de laborator, depusă la camera de corpuri delicte a IGPR - DCJSEO

conform dovezii seria H nr. 0020345 din 08 septembrie 2010.

În

baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 a dispus confiscarea de la

inculpat a sumei de 200 lei.

Împotriva

sentinței primei instanțe

a

declarat apel, printre alții, inculpatul I.D.N., apel ce formează obiectul

dosarului nr. 58865/3/2010 (265/2012) al Curții de Apel București, secția a II-a

penală.

La

termenul din 14 februarie, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control

judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și

temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului în

temeiul art. 300 combinat cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen., pronunțând

încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Împotriva

acestei încheieri, inculpatul I.D.N. a declarat recurs solicitând admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive.

Înalta

Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel

București dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat

este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu

privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa.

De

la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate,

circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile

art. 5 paragraful 1 lit. c).

Potrivit

textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată

sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia

privării de libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea

sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să

se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea

națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel

spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul

prevăzut de art. 5 paragraful 1.

În

cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât

dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din

prevederile Convenției.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța

de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform

alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive".

Înalta

Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale,

de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că inculpatul I.D.N. la data de

13 august 2010 a vândut 4 doze de heroină în

amestec

cu cafeina și paracetamol cu masa de 0,5 grame colaboratorului sub acoperire „G.S."

- nume de cod în schimbul sumei de 200

lei,

cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care

inculpatul a săvârșit-o, este pedeapsa cu

închisoare mai mare de 4 ani,

lăsarea în libertate a acestuia prezintă

pericol concret pentru ordinea

publică,

prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna

desfășurare

a justiției.

Deși

pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca

trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea

pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea

faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între

altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit

inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din

posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în

lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor

respective.

Î

n acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază

că sunt întrunite și

la acest moment procesual condițiile prevăzute de

art. 300

2

coroborat cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen.,

impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Se

reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu

contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în

vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea

concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce

caracterizează

această faptă, durata detenției provizorii nu excede

termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție,

existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției

provizorii este licită,

respectându-se

legislația internă și prevederile Convenției Europene a

Drepturilor

Omului.

Î

n același sens, Înalta Curte reține că, în cauză,

menținerea măsurii

arestării preventive nu alterează prezumția de

nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen

rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și

limitele legii.

Înalta

Curte, conform art. 385

15

alin. (1) pct. l lit. b) C. proc. pen. va

respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul I.D.N. împotriva

încheierii din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 58865/3/2010

(265/2012).

Conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli

judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.D.N. împotriva încheierii din 14

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 58865/3/2010 (265/2012).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 27 februarie 2012