ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 633/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 633/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 02 octombrie 2008
pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, reclamanta SC M. SRL i-a chemat în
judecată pe pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului
Cluj-Napoca și N.C., solicitând să se dispună partajarea imobilului situat din
punct de vedere administrativ în Cluj-Napoca, str. P.M., înscris în CF
Cluj-Napoca, compus din teren în suprafață de 280 m.p. și construcții, prin
atribuirea în întregime a acestui imobil către pârâtul Statul Român, prin
Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, cu obligarea acestuia la plata către
copărtașul N.C. a sultei corespunzătoare cotei sale de proprietate de ½
din imobil; să se constate că reclamanta a achiziționat, prin contractul de
vânzare-cumpărare sub semnătură privată nr. 238/2008 dreptul de proprietate
asupra întregului imobil în litigiu și, pe cale de consecință, să fie obligat
pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să
încheie cu reclamanta contract autentic de vânzare - cumpărare, în caz contrar,
hotărârea instanței urmând să țină loc de act autentic și apt pentru
intabulare.
Prin sentința
comercială nr. 187 din 19 ianuarie 2009, Tribunalul Comercial Cluj a admis
excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a
cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.
Tribunalul Comercial
Cluj a reținut că litigiul nu are natură comercială, deoarece pârâții aflați în
indiviziune nu sunt comercianți. De asemenea, s-a reținut că cererea
principală, având ca obiect încheierea contractului în formă autentică, are
natura unei cereri în contencios administrativ, deoarece contractul a fost
încheiat între reclamantă și Statul român în temeiul Legii nr. 550/2002, iar
partea care refuză încheierea actului autentic este o autoritate publică
locală, fiind aplicabile prevederile art. 10 alin. (2) raportate la art. 8 alin.
(3) din legea nr. 550/2002.
Cauza a fost
înregistrată sub același nr. 1637/1285/2008 pe rolul Tribunalului Cluj, secția
civilă.
Prin încheierea nr.
155 din 18 martie 2009, Tribunalul Cluj, secția civilă a scos cauza de pe rolul
acestei secții și a trimis-o spre soluționare Secției mixte, de contencios
administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale a
Tribunalului Cluj.
La data de 24 martie
2009, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secția mixtă, de
contencios administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale
sub nr. 1998/117/2009.
Prin încheierea nr. 1893
din 19 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr. 1998/117/2009, Tribunalul Cluj,
Secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, de litigii de muncă și
asigurări sociale a dispus scoaterea cauzei de pe rolul său și trimiterea ei
Secției civile a Tribunalului Cluj.
Împotriva acestei
încheieri a declarat recurs reclamanta SC M. SRL.
Prin decizia nr. 3207
din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios
administrativ și fiscal, a admis recursul formulat de reclamanta SC M. SRL
împotriva încheierii nr. 1893 din 19 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj,
secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, de litigii de muncă și
asigurări sociale, pe care a modificat-o în sensul că a trimis cauza spre
competentă soluționare Judecătoriei Cluj-Napoca.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. 1811/211/2010.
Prin sentința civilă
nr. 9255 din 09 iulie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1811/211/2010,
Judecătoria Cluj-Napoca, reținând modificarea obiectului cererii în
rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 2008 sub semnătură privată
și restituirea de către pârâtul Statul Român a prețului contractului, cu
dobânda legală, reținând și incidența în cauză a dispozițiilor art. 27 din
Legea nr. 550/2002, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă,
de contencios administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări
sociale.
Dosarul a fost
înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă, de contencios
administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale, sub nr.
1811/211/2010 la 27 iulie 2010.
Prin sentința civilă
nr. 1292 din 11martie 2011, Tribunalul Cluj, secția mixtă, de contencios
administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale, a admis
excepția necompetențe sale materiale și a declinat competența în favoarea
Tribunalului Comercial Cluj.
Cauza a fost
înregistrată sub nr. 1811/211/2010 la 29 aprilie 2011 pe rolul Tribunalului
Comercial Cluj.
Prin sentința
comercială nr. 4151 din 29 iunie 2011, Tribunalul Comercial Cluj a admis
excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a
cauzei, având ca obiect partajarea imobilului, constatarea dobândirii dreptului
de proprietate, obligarea pârâtului la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare autentic sau pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de
act autentic de vânzare-cumpărare, în favoarea Tribunalului Cluj.
Constatându-se ivit
conflictul negativ de competență între Tribunalul Cluj și Tribunalul Comercial
Cluj s-a dispus înaintarea dosarului instanței superioare comune, Curtea de
Apel Cluj, în vederea soluționării acestui conflict.
Prin sentința nr. 543
din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și de
contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a
cererii de chemare în judecată, precizată, în favoarea Tribunalului Specializat
Cluj, ca litigiu comercial patrimonial.
În considerentele
acestei sentințe s-a reținut că, la data de 03 iunie 2010, reclamanta a depus o
precizare de acțiune, prin care a solicitat să se dispună rezoluțiunea
contractului de vânzare - cumpărare din 2008, încheiat de către reclamantă cu
pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în baza dispozițiilor
Legii nr. 550/2002.
Potrivit art. 1 din
acest act normativ: “(1) Prezenta lege stabilește cadrul juridic pentru vânzarea
spațiilor comerciale și a celor de prestări de servicii, proprietate privata a
statului, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor
locale, precum si a celor aflate in patrimoniul regiilor autonome de interes
local, denumite in continuare spatii comerciale sau de prestări de servicii.
(2) Vânzarea
spatiilor comerciale sau de prestări de servicii se realizează prin negociere
directa sau, după caz, prin licitație publica cu strigare, in condițiile
prezentei legi.”
Art. 27 din aceeași
lege prevede că: „Alte litigii decât cele prevăzute la art. 8, 9 si 10, cu
privire la desfășurarea procedurilor de vânzare a spatiilor comerciale sau de
prestări de servicii, proprietate privata a statului, aflate in administrarea
consiliilor județene, a consiliilor locale sau a regiilor autonome de sub
autoritatea acestora, sunt de competenta instanțelor de contencios
administrativ, nefiind obligatorie procedura prealabila”.
Instanța a mai
reținut că, în speță, procedura de vânzare s-a finalizat ca urmare a încheierii
contractului. Motivele de rezoluțiune indicate de reclamant nu au nici o
legătură cu procedura de vânzare descrisă de Legea nr. 550/2002, ci se referă
la întinderea dreptului de proprietate al vânzătorului asupra imobilului
vândut. Reclamantul nu critică aspecte legate de modul de desfășurare a
procedurii de vânzare în condițiile Legii nr. 550/2002, ci are în vedere
aspecte exterioare acestei proceduri.
Competența specială,
a instanței de contencios administrativ, prevăzută de art. 27 din Legea nr.
550/2002 este limitată doar la situațiile speciale enumerate în textul legal și
nu la aspecte ulterioare finalizării procedurii de vânzare prin încheierea
contractului.
Aspectele ulterioare
încheierii contractului pot fi reglementate numai de dispozițiile dreptului
comun, în funcție de natura juridică a cauzei. În speță, contractul de vânzare
a fost încheiat de autoritatea publică deliberativă locală cu un comerciant,
care a acționat în scopul comerțului său. Spațiul în discuție, fiind vândut în
condițiile reglementate de către Legea nr. 550/2002, este un spațiu comercial
sau de prestări servicii, destinat, prin ipoteza legii, unei activități
comerciale. Din perspectiva reclamantului, cumpărarea imobilului este o faptă
subiectivă de comerț, conform art. 4 C. com.
Jurisdicția
comercială se impune și în privința vânzătorului, Consiliul Local al
Municipiului Cluj-Napoca, în considerarea dispozițiilor art. 56 C. com.,
aplicabile speței motivat de faptul că stabilirea competenței privește aspecte
juridice ivite înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ., la data de 01
octombrie 2011 (art. 3-5 din Legea nr. 71/2011)
În consecință, față
de cele menționate anterior, Curtea de Apel Cluj a stabilit competența de
soluționare a cererii precizate în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, ca
și litigiu comercial patrimonial.
Sub aspectul
competenței după valoare, în considerarea Deciziei în interesul legii nr.
32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, văzând prețul
imobilului menționat la art. 3 din contract, respectiv 462.500 lei, s-au avut
în vedere dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs reclamanta SC M. SRL.
În motivarea
recursului se arată că stabilirea competenței în favoarea Tribunalului
Specializat Cluj s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (3) din
Legea nr. 550/2002, care prevede competența de soluționare a litigiilor vizând
refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în favoarea
secției de contencios administrativ a tribunalului. Față de această normă
expresă de competență, sunt irelevante aspectele privind forma contractului,
calitatea de comerciant a uneia din părți sau destinația spațiului.
Recurenta mai arată
că norma specială de competență este aplicabilă și în ceea ce privește cererea
de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare, deoarece potrivit art.
1021 teza a doua C. civil, partea în privința căreia angajamentul nu s-a
executat are alegerea de a sili cealaltă parte la executare ori de a cere
desființarea convenției.
Recurenta mai invocă
și prevederile art. 17 C. proc. civ., susținând că, deși capetele inițiale de
cerere priveau realizarea dreptului reclamantei față de pârâtul 1, în prezent
capătul principal de cerere privește rezoluțiunea antecontractului, cu daune
interese, ca atare, raporturile juridice dintre cele două părți se află sub
incidența Legii nr. 550/2002, care stabilește competența de soluționare a
acestei categorii de litigii în favoarea secției de contencios administrativ a
tribunalului.
Se mai arată, în
motivarea recursului, că în mod greșit s-a reținut că litigiul privește o
situație ulterioară contractului, deși în speță nu s-a încheiat contractul de
vânzare - cumpărare, ci doar un antecontract, care nu este apt de transmitere a
dreptului de proprietate și de intabulare. Ca atare, este vorba despre un
litigiu legat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare și de executarea
lui (nu un litigiu legat de procedura efectivă de licitație), care se
circumscrie prevederilor art. 10 coroborat cu art. 8 alin. (3) din Legea nr.
550/2002.
Examinând sentința
recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține
următoarele:
Potrivit prevederilor
art. 8 din Legea nr. 550/2002: „(1) În vederea vânzării spațiului comercial sau
de prestări de servicii, comisia stabilește un preț minim de vânzare, pe baza
unui raport de evaluare elaborat de persoane fizice sau juridice autorizate,
potrivit legii. Evaluatorul va fi selectat de comisie prin licitație publică
organizată în termen de 10 zile de la constituirea comisiei.
(2) Prețul minim de
vânzare, stabilit potrivit alin. (1), va fi avut în vedere ca bază de
negociere, în cazul vânzării prin negociere directă, respectiv va fi cuprins în
oferta de vânzare prin licitație publică cu strigare.
(3) Raportul de
evaluare și stabilirea prețului de vânzare pot fi contestate de persoanele interesate,
în termen de 5 zile de la depunerea raportului, la secția de contencios
administrativ a tribunalului. Judecata se face de urgență, cu citarea
contestatorului, a comisiei și a evaluatorului. Comisia este reprezentată de
președintele acesteia. Participarea procurorului este obligatorie. Hotărârea
este definitivă și irevocabilă”.
Dispozițiile art. 10
din același act normativ prevăd: „(1) Contractul de vânzare-cumpărare a
spațiului comercial sau de prestări de servicii se încheie în termen de 15 zile
de la data finalizării procedurii de vânzare, potrivit prezentei legi, și se
semnează, din partea vânzătorului, de președintele consiliului județean sau de
vicepreședintele desemnat în acest scop, de primar ori, după caz, de
președintele consiliului de administrație al regiei autonome.
(2) Refuzul
vânzătorului de a încheia contractul de vânzare - cumpărare poate fi atacat în
justiție în condițiile art. 8 alin. (3)”.
Din examinarea
prevederilor legale anterior citate, dispoziții considerate de recurentă ca fiind
aplicabile litigiului și, deci, încălcate de instanța care a dat regulatorul de
competență, Înalta Curte constată că secția de contencios administrativ a
tribunalului nu este competentă să soluționeze acțiunea având ca obiect
rezoluțiunea contractului încheiat între părți în urma licitației și cererea
subsecventă de acordare a daunelor interese.
Astfel cum a reținut
și curtea de apel în considerentele sentinței recurate, competența specială a
secției de contencios administrativ a tribunalului este atrasă exclusiv în
situațiile expres și limitativ prevăzute de legea specială, în toate celelalte
cazuri fiind incidente normele de drept comun în materie de competență.
Dispozițiile art. 10 alin.
(2) din Legea nr. 550/2001, potrivit cărora intră în competența instanței
prevăzute la art. 8 alin. (3) acțiunea prin care se atacă refuzul vânzătorului
de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, nu pot fi extinse și în privința
acțiunii care are ca obiect rezoluțiunea contractului deja încheiat, indiferent
de forma pe care acesta o îmbracă.
Fiind o normă
specială de competență, este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi
valorificată în cadrul altei acțiuni, cum este cea dedusă judecății în prezenta
pricină, chiar dacă aceasta, în ultimă instanță, are la bază tot un refuz al
vânzătorului de a-și îndeplini obligațiile stabilite prin lege sau prin
contractul încheiat.
Esențial este că,
prin acțiunea avută în vedere de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 550/2001, se
atacă refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare - cumpărare, în
scopul final al încheierii actului, în timp ce acțiunea din prezentul litigiu,
astfel cum a fost precizată, are ca finalitate desființarea unui contract deja
încheiat între părți și obligarea vânzătorului la plata de daune interese, ca o
consecință a rezoluțiunii. Este evident că, deși cele două acțiuni au ca izvor
conduita culpabilă a vânzătorului, finalitatea acestora nu este identică, așa
încât norma specială de competență aplicabilă în cazul acțiunii împotriva
refuzului vânzătorului de a încheia contractul nu poate fi aplicată prin
analogie în cazul acțiunii în rezoluțiunea contractului și plata de daune
interese.
În ceea ce privește
invocarea de către recurentă a prevederilor art. 17 C. proc. civ., potrivit
cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente
să judece cererea principală, Înalta Curte constată că raționamentul dezvoltat
de recurentă, în susținerea încălcării de către instanță a acestor dispoziții
procedurale, nu are o structură logico-juridică de natură a permite
identificarea unei contrarietăți între soluția pronunțată de instanță și textul
legal menționat.
Astfel, se susține că
inițial cererea principală privea realizarea dreptului reclamantei, iar
ulterior, ca urmare a precizării acțiunii, privește rezoluțiunea contractului
cu daune interese, această aserțiune a recurentei fiind urmată de concluzia că
raportul juridic dedus judecății ar fi supus dispozițiilor Legii nr. 550/2002
în ceea ce privește competența instanței.
Nu rezultă din
raționamentul expus care ar fi legătura între cererea inițial formulată și
cererea precizată, astfel încât să se pună problema aplicării prevederilor art.
17 C. proc. civ., de așa manieră încât să se ajungă la concluzia susținută de
recurentă, aceea a incidenței normei speciale de competență prevăzută de art.
10 alin. (2) raportat la art. 8 alin. (3) din Legea nr. 550/2002.
Ca urmare a
precizării acțiunii, instanța nu mai este învestită cu cererea inițială având
ca obiect obligarea pârâtului să încheie cu reclamanta contract autentic de
vânzare - cumpărare, aceasta fiind înlocuită, prin voința reclamantei, cu
cererea precizată având ca obiect rezoluțiunea contractului nr. 238/2008 și
acordarea de daune interese. Între cele două cereri (cea inițială și cea
precizată) nu există un raport de natura celui avut în vedere de art. 17 C.
proc. civ.
Față de aceste
considerente, Înalta Curte găsește nefondate motivele de recurs formulate de
recurenta reclamantă, așa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
recursul acesteia urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta SC M. SRL împotriva sentinței civile
nr. 543/2011 din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă
și de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 03 februarie 2012.