ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 633/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 02 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, reclamanta SC M. SRL i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și N.C., solicitând să se dispună partajarea imobilului situat din punct de vedere administrativ în Cluj-Napoca, str. P.M., înscris în CF Cluj-Napoca, compus din teren în suprafață de 280 m.p. și construcții, prin atribuirea în întregime a acestui imobil către pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, cu obligarea acestuia la plata către copărtașul N.C.

a sultei corespunzătoare cotei sale de proprietate de ½ din imobil; să se constate că reclamanta a achiziționat, prin contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată nr. 238/2008 dreptul de proprietate asupra întregului imobil în litigiu și, pe cale de consecință, să fie obligat pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să încheie cu reclamanta contract autentic de vânzare - cumpărare, în caz contrar, hotărârea instanței urmând să țină loc de act autentic și apt pentru intabulare. Prin sentința comercială nr. 187 din 19 ianuarie 2009, Tribunalul Comercial Cluj a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Tribunalul Comercial Cluj a reținut că litigiul nu are natură comercială, deoarece pârâții aflați în indiviziune nu sunt comercianți. De asemenea, s-a reținut că cererea principală, având ca obiect încheierea contractului în formă autentică, are natura unei cereri în contencios administrativ, deoarece contractul a fost încheiat între reclamantă și Statul român în temeiul Legii nr. 550/2002, iar partea care refuză încheierea actului autentic este o autoritate publică locală, fiind aplicabile prevederile art. 10 alin. (2) raportate la art. 8 alin. (3) din legea nr. 550/2002. Cauza a fost înregistrată sub același nr. 1637/1285/2008 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă. Prin încheierea nr. 155 din 18 martie 2009, Tribunalul Cluj, secția civilă a scos cauza de pe rolul acestei secții și a trimis-o spre soluționare Secției mixte, de contencios administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale a Tribunalului Cluj.

La data de 24 martie 2009, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale sub nr. 1998/117/2009. Prin încheierea nr. 1893 din 19 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr. 1998/117/2009, Tribunalul Cluj, Secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale a dispus scoaterea cauzei de pe rolul său și trimiterea ei Secției civile a Tribunalului Cluj. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta SC M. SRL.

Prin decizia nr. 3207 din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul formulat de reclamanta SC M. SRL împotriva încheierii nr. 1893 din 19 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale, pe care a modificat-o în sensul că a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Cluj-Napoca. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. 1811/211/2010.

Prin sentința civilă nr. 9255 din 09 iulie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1811/211/2010, Judecătoria Cluj-Napoca, reținând modificarea obiectului cererii în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 2008 sub semnătură privată și restituirea de către pârâtul Statul Român a prețului contractului, cu dobânda legală, reținând și incidența în cauză a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 550/2002, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale, sub nr. 1811/211/2010 la 27 iulie 2010. Prin sentința civilă nr. 1292 din 11martie 2011, Tribunalul Cluj, secția mixtă, de contencios administrativ și fiscal, de litigii de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetențe sale materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Comercial Cluj. Cauza a fost înregistrată sub nr. 1811/211/2010 la 29 aprilie 2011 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj.

Prin sentința comercială nr. 4151 din 29 iunie 2011, Tribunalul Comercial Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, având ca obiect partajarea imobilului, constatarea dobândirii dreptului de proprietate, obligarea pârâtului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic sau pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în favoarea Tribunalului Cluj. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Cluj și Tribunalul Comercial Cluj s-a dispus înaintarea dosarului instanței superioare comune, Curtea de Apel Cluj, în vederea soluționării acestui conflict. Prin sentința nr. 543 din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, precizată, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, ca litigiu comercial patrimonial.

În considerentele acestei sentințe s-a reținut că, la data de 03 iunie 2010, reclamanta a depus o precizare de acțiune, prin care a solicitat să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare - cumpărare din 2008, încheiat de către reclamantă cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în baza dispozițiilor Legii nr. 550/2002. Potrivit art. 1 din acest act normativ: “(1) Prezenta lege stabilește cadrul juridic pentru vânzarea spațiilor comerciale și a celor de prestări de servicii, proprietate privata a statului, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum si a celor aflate in patrimoniul regiilor autonome de interes local, denumite in continuare spatii comerciale sau de prestări de servicii.

(2) Vânzarea spatiilor comerciale sau de prestări de servicii se realizează prin negociere directa sau, după caz, prin licitație publica cu strigare, in condițiile prezentei legi.” Art. 27 din aceeași lege prevede că: „Alte litigii decât cele prevăzute la art. 8, 9 si 10, cu privire la desfășurarea procedurilor de vânzare a spatiilor comerciale sau de prestări de servicii, proprietate privata a statului, aflate in administrarea consiliilor județene, a consiliilor locale sau a regiilor autonome de sub autoritatea acestora, sunt de competenta instanțelor de contencios administrativ, nefiind obligatorie procedura prealabila”. Instanța a mai reținut că, în speță, procedura de vânzare s-a finalizat ca urmare a încheierii contractului.

Motivele de rezoluțiune indicate de reclamant nu au nici o legătură cu procedura de vânzare descrisă de Legea nr. 550/2002, ci se referă la întinderea dreptului de proprietate al vânzătorului asupra imobilului vândut. Reclamantul nu critică aspecte legate de modul de desfășurare a procedurii de vânzare în condițiile Legii nr. 550/2002, ci are în vedere aspecte exterioare acestei proceduri. Competența specială, a instanței de contencios administrativ, prevăzută de art. 27 din Legea nr. 550/2002 este limitată doar la situațiile speciale enumerate în textul legal și nu la aspecte ulterioare finalizării procedurii de vânzare prin încheierea contractului. Aspectele ulterioare încheierii contractului pot fi reglementate numai de dispozițiile dreptului comun, în funcție de natura juridică a cauzei.

În speță, contractul de vânzare a fost încheiat de autoritatea publică deliberativă locală cu un comerciant, care a acționat în scopul comerțului său. Spațiul în discuție, fiind vândut în condițiile reglementate de către Legea nr. 550/2002, este un spațiu comercial sau de prestări servicii, destinat, prin ipoteza legii, unei activități comerciale. Din perspectiva reclamantului, cumpărarea imobilului este o faptă subiectivă de comerț, conform art. 4 C. com.

Jurisdicția comercială se impune și în privința vânzătorului, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în considerarea dispozițiilor art. 56 C. com., aplicabile speței motivat de faptul că stabilirea competenței privește aspecte juridice ivite înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ., la data de 01 octombrie 2011 (art. 3-5 din Legea nr. 71/2011) În consecință, față de cele menționate anterior, Curtea de Apel Cluj a stabilit competența de soluționare a cererii precizate în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, ca și litigiu comercial patrimonial. Sub aspectul competenței după valoare, în considerarea Deciziei în interesul legii nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, văzând prețul imobilului menționat la art. 3 din contract, respectiv 462.500 lei, s-au avut în vedere dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC M. SRL. În motivarea recursului se arată că stabilirea competenței în favoarea Tribunalului Specializat Cluj s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 550/2002, care prevede competența de soluționare a litigiilor vizând refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în favoarea secției de contencios administrativ a tribunalului. Față de această normă expresă de competență, sunt irelevante aspectele privind forma contractului, calitatea de comerciant a uneia din părți sau destinația spațiului. Recurenta mai arată că norma specială de competență este aplicabilă și în ceea ce privește cererea de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare, deoarece potrivit art. 1021 teza a doua C. civil, partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea de a sili cealaltă parte la executare ori de a cere desființarea convenției.

Recurenta mai invocă și prevederile art. 17 C. proc. civ., susținând că, deși capetele inițiale de cerere priveau realizarea dreptului reclamantei față de pârâtul 1, în prezent capătul principal de cerere privește rezoluțiunea antecontractului, cu daune interese, ca atare, raporturile juridice dintre cele două părți se află sub incidența Legii nr. 550/2002, care stabilește competența de soluționare a acestei categorii de litigii în favoarea secției de contencios administrativ a tribunalului. Se mai arată, în motivarea recursului, că în mod greșit s-a reținut că litigiul privește o situație ulterioară contractului, deși în speță nu s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, ci doar un antecontract, care nu este apt de transmitere a dreptului de proprietate și de intabulare.

Ca atare, este vorba despre un litigiu legat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare și de executarea lui (nu un litigiu legat de procedura efectivă de licitație), care se circumscrie prevederilor art. 10 coroborat cu art. 8 alin. (3) din Legea nr. 550/2002. Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 550/2002: „(1) În vederea vânzării spațiului comercial sau de prestări de servicii, comisia stabilește un preț minim de vânzare, pe baza unui raport de evaluare elaborat de persoane fizice sau juridice autorizate, potrivit legii. Evaluatorul va fi selectat de comisie prin licitație publică organizată în termen de 10 zile de la constituirea comisiei.

(2) Prețul minim de vânzare, stabilit potrivit alin. (1), va fi avut în vedere ca bază de negociere, în cazul vânzării prin negociere directă, respectiv va fi cuprins în oferta de vânzare prin licitație publică cu strigare. (3) Raportul de evaluare și stabilirea prețului de vânzare pot fi contestate de persoanele interesate, în termen de 5 zile de la depunerea raportului, la secția de contencios administrativ a tribunalului. Judecata se face de urgență, cu citarea contestatorului, a comisiei și a evaluatorului. Comisia este reprezentată de președintele acesteia. Participarea procurorului este obligatorie. Hotărârea este definitivă și irevocabilă”.

Dispozițiile art. 10 din același act normativ prevăd: „(1) Contractul de vânzare-cumpărare a spațiului comercial sau de prestări de servicii se încheie în termen de 15 zile de la data finalizării procedurii de vânzare, potrivit prezentei legi, și se semnează, din partea vânzătorului, de președintele consiliului județean sau de vicepreședintele desemnat în acest scop, de primar ori, după caz, de președintele consiliului de administrație al regiei autonome. (2) Refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare - cumpărare poate fi atacat în justiție în condițiile art. 8 alin. (3)”.

Din examinarea prevederilor legale anterior citate, dispoziții considerate de recurentă ca fiind aplicabile litigiului și, deci, încălcate de instanța care a dat regulatorul de competență, Înalta Curte constată că secția de contencios administrativ a tribunalului nu este competentă să soluționeze acțiunea având ca obiect rezoluțiunea contractului încheiat între părți în urma licitației și cererea subsecventă de acordare a daunelor interese. Astfel cum a reținut și curtea de apel în considerentele sentinței recurate, competența specială a secției de contencios administrativ a tribunalului este atrasă exclusiv în situațiile expres și limitativ prevăzute de legea specială, în toate celelalte cazuri fiind incidente normele de drept comun în materie de competență.

Dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 550/2001, potrivit cărora intră în competența instanței prevăzute la art. 8 alin. (3) acțiunea prin care se atacă refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, nu pot fi extinse și în privința acțiunii care are ca obiect rezoluțiunea contractului deja încheiat, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă. Fiind o normă specială de competență, este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi valorificată în cadrul altei acțiuni, cum este cea dedusă judecății în prezenta pricină, chiar dacă aceasta, în ultimă instanță, are la bază tot un refuz al vânzătorului de a-și îndeplini obligațiile stabilite prin lege sau prin contractul încheiat.

Esențial este că, prin acțiunea avută în vedere de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 550/2001, se atacă refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare - cumpărare, în scopul final al încheierii actului, în timp ce acțiunea din prezentul litigiu, astfel cum a fost precizată, are ca finalitate desființarea unui contract deja încheiat între părți și obligarea vânzătorului la plata de daune interese, ca o consecință a rezoluțiunii. Este evident că, deși cele două acțiuni au ca izvor conduita culpabilă a vânzătorului, finalitatea acestora nu este identică, așa încât norma specială de competență aplicabilă în cazul acțiunii împotriva refuzului vânzătorului de a încheia contractul nu poate fi aplicată prin analogie în cazul acțiunii în rezoluțiunea contractului și plata de daune interese.

În ceea ce privește invocarea de către recurentă a prevederilor art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, Înalta Curte constată că raționamentul dezvoltat de recurentă, în susținerea încălcării de către instanță a acestor dispoziții procedurale, nu are o structură logico-juridică de natură a permite identificarea unei contrarietăți între soluția pronunțată de instanță și textul legal menționat. Astfel, se susține că inițial cererea principală privea realizarea dreptului reclamantei, iar ulterior, ca urmare a precizării acțiunii, privește rezoluțiunea contractului cu daune interese, această aserțiune a recurentei fiind urmată de concluzia că raportul juridic dedus judecății ar fi supus dispozițiilor Legii nr. 550/2002 în ceea ce privește competența instanței.

Nu rezultă din raționamentul expus care ar fi legătura între cererea inițial formulată și cererea precizată, astfel încât să se pună problema aplicării prevederilor art. 17 C. proc. civ., de așa manieră încât să se ajungă la concluzia susținută de recurentă, aceea a incidenței normei speciale de competență prevăzută de art. 10 alin. (2) raportat la art. 8 alin. (3) din Legea nr. 550/2002. Ca urmare a precizării acțiunii, instanța nu mai este învestită cu cererea inițială având ca obiect obligarea pârâtului să încheie cu reclamanta contract autentic de vânzare - cumpărare, aceasta fiind înlocuită, prin voința reclamantei, cu cererea precizată având ca obiect rezoluțiunea contractului nr. 238/2008 și acordarea de daune interese.

Între cele două cereri (cea inițială și cea precizată) nu există un raport de natura celui avut în vedere de art. 17 C. proc. civ. Față de aceste considerente, Înalta Curte găsește nefondate motivele de recurs formulate de recurenta reclamantă, așa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul acesteia urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC M. SRL împotriva sentinței civile nr. 543/2011 din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.