ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6366/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 25 octombrie 1995 reclamanții au înregistrat acțiune în revendicare a

imobilului (teren și construcții) situat în București, și în constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 557/112/1996 între SC R. SA și

G.D. pentru ap. P+S compus din 2 camere și dependințe.

După un ciclu judiciar

(apel–recurs), prin decizia civilă nr. 5241 din 21 decembrie 2000, a Curții

Supreme de justiție, secția civilă, cauza s-a trimis, în întregime, spre

rejudecare, reținându-se, conform art. 315 C. proc. civ., că:

- statul nu a preluat cu titlu

valabil imobilul în litigiu, autoarea reclamanților fiind exceptată de la

naționalizare;

- nu s-au administrat probe complete

privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cu referire la buna

cuviință a cumpărătoarei G.D.

După casare, prin sentința civilă

nr. 147 din 25 februarie 2002 a fost admisă acțiunea în revendicare și s-a

constatat nul contractul de vânzare, iar, prin decizia civilă nr. 107 din 11

martie 2003 au fost respinse apelurile intimaților Consiliul General al

Municipiului București și SC R. SA, cu motivarea că:

- preluarea fără titlu valabil s-a

stabilit irevocabil de Curtea Supremă de Justiție prin decizia de casare cu

trimitere, autoarea reclamanților fiind exceptată de la naționalizare,

- reaua credință a vânzătoarei SC R.

SA s-a stabilit, de asemenea, de Curtea Supremă de Justiție prin aceeași

decizie de trimitere, ceea ce este obligatoriu conform art. 315 C. proc. civ.,

iar

- reaua credință a cumpărătoarei

constă în aceea că nu a efectuat unele minime verificări, căci ar fi aflat ușor

că vânzătoarea este parte în procesul de revendicare actual început în 1995,

care afirmă că ar fi informat-o la data vânzării.

Contra deciziei au declarat recurs

ambele intimate:

București pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că buna credință a

pârâtei cumpărătoare rezultă clar, actul de vânzare-cumpărare fiind chiar și

preferabil conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar

304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ., susține, în esență, că:

- contractul de vânzare-cumpărare

s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995,

-

buna credință a cumpărătoarei este evidentă, iar

- recurenta nu poate fi obligată la restituirea prețului, ci, doar,

eventual a comisionului de 1% cât a încasat.

Obiectul recursului îl constituie

numai nulitatea contractului de vânzare-cumpărare cerută de reclamanți, ca

fiind cererea accesorie capătului principal de acțiune privind revendicarea,

care a fost admisă irevocabil.

Ambele recurente invocă încheierea contractului cu respectarea

condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 și existența, la acea dată, a bunei

credințe a cumpărătoarei G.D., care nu a atacat decizia din apel prin care s-a

confirmat, definitiv, declararea nulității contractului.

Așadar, vânzătoarea SC R. SA este

intimată-pârâtă de la 25 octombrie 1995 în această acțiune, inițial în

revendicare și, ulterior, completată cu nulitatea contractului încheiat de ea,

la data de 4 decembrie 1996, cu pârâta-intimată G.D.(dosarul de fond 14770/1995),

căreia i-a predat imobilul prin procesul-verbal din 6 ianuarie 1997.

Recurenta SC R. SA, în răspunsurile

la interogatoriu (dosar 14770/1995) relevă că la data încheierii acestui

contract

- ca pârâtă în revendicarea din

dosarul 14770/1995, cu primul termen la 14 decembrie 1995,

- avea competența de a încheia acest

contract, ca vânzătoare,

- nu a depus întâmpinare la acțiunea

în revendicare și a încheiat vânzarea terenului aflat în litigiu, deși avea

această calitate de pârâtă

- nu a declarat recurs contra primei

decizii nr. 140 din 21 martie 2000, casată cu trimitere, de Curtea Supremă de

Justiție, numai în recursul Primăriei Municipiului București (decizia nr. 5241

din 21 decembrie 2000).

Prin urmare, părțile în contract

sunt recurenta R., în calitate de vânzătoare și nu de mandatar, așa cum s-a

prezentat și atestat de notar și pârâta G.D., în calitate de cumpărătoare,

ambele, deci, în nume propriu.

Reaua credință a vânzătoarei a fost irevocabil stabilită prin decizia

nr. 5241 din 21 decembrie 2000, ceea ce constituie probe de lucru judecat

conform art. 315 C. proc. civ.

În ce privește pe cumpărătoarea G.D.

rezultă, fără îndoială din probe, că ea cunoștea despre demersurile

reclamanților pentru retrocedarea imobilului și, având asemenea informații, putea

și trebuia să efectueze simple cercetări la administrația vânzătoare, situație

în care ar fi aflat, cu ușurință, că aceasta este pârâtă în acțiunea în

revendicare de față.

Acceptând această situație și

îndoiala sau chiar știința despre starea litigioasă a bunului, cumpărat

ulterior, cumpărătoarea numai poate invoca prezumția de bună credință,

instituită prin nr. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că acest motiv

de recurs este nefondat. De altfel, ea nu a declarat recurs contra deciziei în

apel care i-a reținut reaua credință, ci, numai vânzătoarea care, recunoscând

propria rea credință, invocă buna credință a cumpărătoarei spre a salva actul

juridic de la nulitate.

În sfârșit, vânzătoarea, aflată

într-o gravă culpă contractuală, invocă limitarea răspunderii sale contractuale

pentru restituirea prețului integral încasat, pe temeiul calității sale de

mandatar, fără reprezentare, care-i conferă doar comisionul de 1%, diferența

fiind virată la bugetul statului.

În raportul contractual recurenta

s-a legitimat numai ca vânzătoare față de pârâta-cumpărătoare, fără a se

prevala de contractul de „prestări servicii” care i-ar fi conferit calitatea de

mandatar și a chema în garanție pe proprietarul vânzător real.

Aceasta i-a atras, corect, obligarea

la restituirea prețului integral achitat de cumpărătoare, ca efect a declarării

nulității contractului încheiat prin culpa lata a recurentei și cu acordul

pârâtei G.D., dat în condițiile examinate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții SC R. SA și Consiliul General al Municipiului București

împotriva deciziei nr. 107 din 11 martie 2003 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie

2004.