ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

rezoluția nr. 932/P/2011 din 5.10.2011 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul dispozițiilor

art. 228 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus,

neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători R.A.P., G.V.B., M.A.,

M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A. și C.G. (procuror de ședință) din cadrul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, pentru săvârșirea infr. prev. de art. 246, art. 264, art. 271,

art. 289 și art. 291 C. pen., întrucât fapta nu există.

Pentru a hotărî astfel s-au reținut următoarele:

La data de 25 august 2011 a fost înregistrată plângerea formulată

de A.I., împotriva magistraților R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P.,

M.B., E.A. și C.G. (procuror de ședință) din cadrul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru

săvârșirea infr. prev. de art. 246, art. 264, art. 271, art. 289 și art. 291 C.

pen., fiind nemulțumit de decizia pronunțată de către aceștia în dosarul

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5128/1/2010.

Astfel, prin decizia nr. 675 pronunțată în data de 25

octombrie 2010 în Dosarul nr. 5128/1/2010 a fost soluționat de către C9, recursul

declarat de către petent împotriva sentinței nr. 1554 din 5 octombrie 2009 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 6172/1/2009.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și sub

toate aspectele, instanța, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen. a constatat că acesta este nefondat, urmând a fi respins, întrucât

în mod legal, temeinic și riguros argumentat, prima instanță a menținut soluția

de netrimitere în judecată a procurorului (rezoluția nr. 9/P/2008 din 7 august 2008

a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), soluția dispusă

bazându-se, potrivit art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen. pe evaluarea proprie

dată de instanță materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate.

S-a mai constatat că prima instanță a respectat la soluționarea cauzei prevederile

legale privind incompatibilitățile, petentul având posibilitatea de a formula cerere

de recuzare a magistraților considerați incompatibili să participe la judecarea

cauzei, drept pe care însă nu a înțeles să-l exercite, astfel încât în cauză nu

a putut fi reținută încălcarea art. 48 lit. g) C. proc. pen.

Față de cele mai sus expuse, s-a apreciat că în sarcina magistraților

reclamați nu se poate reține săvârșirea vreunei infracțiuni întrucât conform

art. 124 alin. (3) din Constituție, „Judecătorii sunt independenți și se supun numai

legii", soluțiile lor exprimând convingerea creată pe baza probelor administrate,

iar împrejurarea că petentul A.I. este nemulțumit de hotărârea pronunțată, nu poate

conduce la concluzia că aceștia și-au încălcat în vreun fel atribuțiile de serviciu.

Împotriva rezoluției rezoluției nr. 932/P//2011 din 5 octombrie

2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, a formulat plângere petiționarul A.l., plângere care a

fost respinsă prin rezoluția nr. 2575/ll-2/2011 a procurorului șef al secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Împotriva acestei din urmă rezoluții a formulat plângere petiționarul

A.l.

Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție plângerea petiționarului

A.I. fost înregistrată sub nr. 7067/1/2011.

În plângerea formulată, petentul A.l. a criticat rezoluția

atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, criticile formulate fiind expuse în

cererea formulată în scris.

În motivarea plângerii formulată în scris și depusă la dosarul

cauzei petentul a invocat dispozițiile art. 278 C. proc. pen. și a arătat că cercetarea

din Dosarul nr. 932/P/2011 este ilegală, netemeinică și abuzivă întrucât a fost

emis un act fals împotriva actelor probatorii ale prevederilor legale în vigoare

cu nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii, infracțiune

prevăzută de art. 271 C. pen.

În esență, petiționarul A.l. a reiterat criticile precizate

prin plângerea formulată inițial la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 278

1

C. proc. pen., Înalta Curte constată că plângerea nu este fondată, pentru considerentele

ce vor fi arătate în continuare.

Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca, orice persoană nemulțumită

de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva

acestora, ca o garanție a respectării legalității în procesul penal.

În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere

orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o

măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a

unei hotărâri definitive de condamnare. Accesul liber la justiție este reglementat

de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa judecătorului

de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță, așa cum, de altfel, a procedat și petiționarul, prin plângerea ce

face obiectul verificării în cauza de față.

Potrivit dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală

are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor,

la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se

constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".

Organul de urmărire penală sesizat potrivit unuia din modurile

prevăzute de art. 221 C. proc. pen., efectuează acte premergătoare și de urmărire

penală în succesiunea determinată de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele

care confirmă sau infirmă existența infracțiunii și pot conduce la constatarea unuia

din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau

exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În cauză, în urma actelor premergătoare efectuate, Înalta

Curte constată, că procurorul a reținut corect situația de fapt potrivit căreia,

intimații judecători R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A.

din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, au pronunțat soluții defavorabile

petentului în cauza aflată pe rolul instanței, precum și în ceea ce îl privește

pe intimatul C.G., procuror de ședință, în cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție care a formulat apărările în cauza respectivă.

Totodată, se mai constată că soluția de neîncepere a urmăririi

penale împotriva intimaților judecători R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M.,

D.P., M.B., E.A. și C.G., procuror, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 art. 264, art. 271,

art. 289 și art. 291 C. pen. este legală și temeinică, întrucât din actele premergătoare

administrate în cauză nu a rezultat faptul că pe parcursul desfășurării cauzei în

care judecătorii intimați au instrumentat dosarul în care au fost desemnați și respectiv,

intimatul procuror a pus concluzii în aceeași cauză, ar fi săvârșit infracțiunea

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, nerespectarea

hotărârilor judecătorești, fals intelectual, uz de fals, cauzând prin aceasta o

vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Întrucât, în speță, nu s-au identificat indicii sau alte elemente

din care să rezulte că în timpul efectuării actelor procedurale în cadrul soluționării

cauzei penale de către intimați, aceștia ar fi săvârșit cu intenție vreo faptă de

natură a antrena răspunderea lor penală și cu atât mai puțin, săvârșirea unor fapte

prin care să aducă atingere intereselor legale ale vreunei persoane, s-a apreciat,

în mod justificat, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, prin pronunțarea rezoluției atacate

cu prezenta plângere, că susținerile petiționarului nu au niciun suport probator.

De altfel, Înalta Curte constată că petiționarul nu a produs

dovezi în sprijinul celor relevate și nu a făcut referire la aspecte concrete, ce

țin de elementele constitutive ale acestor infracțiuni, fiind simple afirmații lipsite

de orice fundament real.

Faptul că petentul a fost nemulțumit de modul cum magistrații

intimați judecători au soluționat cauza penală și respectiv, procurorul a efectuat

apărările penale în cauza în care a participat, nu poate să conducă la concluzia

că au fost săvârșite fapte penale care să atragă răspunderea penală, disciplinară

a intimaților atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părți

în vederea dispunerii de către parchet a unei soluții legale și temeinice. De asemenea

faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reține că au fost săvârșite

cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.

În același sens a dispus și legiuitorul care reglementând statutul

judecătorilor și procurorilor în dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004

republicată, a dispus că „Procurorii numiți de Președintele României se bucura de

stabilitate și sunt independenți, în condițiile legii." Desființarea unei rezoluții

a procurorului poate fi obținută prin exercitarea căilor de atac procedurale prevăzute

de lege, iar nu ca urmare a răspunderii penale a procurorului care a dispus-o.

Dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevăd

că: „ judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali".

Împrejurarea că soluționarea cauzelor, în care intimații judecători

R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A. și C.G., procuror, din

cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, au instrumentat dosarul în care au

fost desemnați legal, și respectiv apărările făcute de procurorul de ședință au

fost defavorabile petiționarului, nu poate determina începerea urmăririi penale

față de intimați pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264,

art. 271, art. 289 și art. 291 C. pen., pentru acest aspect existând căi de atac

prevăzute expres de legiuitor.

În consecință, respingând plângerea și dispunând neînceperea

urmăririi penale față de intimați, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a dispus o rezoluție temeinică

și legală.

În baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) teza ultimă

C. proc. pen., va respinge ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.l.

împotriva rezoluției nr. 932/P//2011 din 5 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul A.l.

împotriva rezoluției nr. 932/P//2011 din 5 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționarul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2012.