ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 932/P/2011 din 5.10.2011 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus, neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A. și C.G. (procuror de ședință) din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru săvârșirea infr. prev. de art. 246, art. 264, art. 271, art. 289 și art. 291 C. pen., întrucât fapta nu există.

Pentru a hotărî astfel s-au reținut următoarele: La data de 25 august 2011 a fost înregistrată plângerea formulată de A.I., împotriva magistraților R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A. și C.G. (procuror de ședință) din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru săvârșirea infr. prev. de art. 246, art. 264, art. 271, art. 289 și art. 291 C. pen., fiind nemulțumit de decizia pronunțată de către aceștia în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5128/1/2010. Astfel, prin decizia nr. 675 pronunțată în data de 25 octombrie 2010 în Dosarul nr. 5128/1/2010 a fost soluționat de către C9, recursul declarat de către petent împotriva sentinței nr. 1554 din 5 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 6172/1/2009.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, instanța, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. a constatat că acesta este nefondat, urmând a fi respins, întrucât în mod legal, temeinic și riguros argumentat, prima instanță a menținut soluția de netrimitere în judecată a procurorului (rezoluția nr. 9/P/2008 din 7 august 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), soluția dispusă bazându-se, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. pe evaluarea proprie dată de instanță materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate.

S-a mai constatat că prima instanță a respectat la soluționarea cauzei prevederile legale privind incompatibilitățile, petentul având posibilitatea de a formula cerere de recuzare a magistraților considerați incompatibili să participe la judecarea cauzei, drept pe care însă nu a înțeles să-l exercite, astfel încât în cauză nu a putut fi reținută încălcarea art. 48 lit. g) C. proc. pen. Față de cele mai sus expuse, s-a apreciat că în sarcina magistraților reclamați nu se poate reține săvârșirea vreunei infracțiuni întrucât conform art. 124 alin. (3) din Constituție, „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii", soluțiile lor exprimând convingerea creată pe baza probelor administrate, iar împrejurarea că petentul A.I.

este nemulțumit de hotărârea pronunțată, nu poate conduce la concluzia că aceștia și-au încălcat în vreun fel atribuțiile de serviciu. Împotriva rezoluției rezoluției nr. 932/P//2011 din 5 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a formulat plângere petiționarul A.l., plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 2575/ll-2/2011 a procurorului șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva acestei din urmă rezoluții a formulat plângere petiționarul A.l. Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție plângerea petiționarului A.I.

fost înregistrată sub nr. 7067/1/2011. În plângerea formulată, petentul A.l. a criticat rezoluția atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, criticile formulate fiind expuse în cererea formulată în scris. În motivarea plângerii formulată în scris și depusă la dosarul cauzei petentul a invocat dispozițiile art. 278 C. proc. pen. și a arătat că cercetarea din Dosarul nr. 932/P/2011 este ilegală, netemeinică și abuzivă întrucât a fost emis un act fals împotriva actelor probatorii ale prevederilor legale în vigoare cu nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii, infracțiune prevăzută de art. 271 C. pen. În esență, petiționarul A.l. a reiterat criticile precizate prin plângerea formulată inițial la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 278 1 C. proc. pen., Înalta Curte constată că plângerea nu este fondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca, orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanție a respectării legalității în procesul penal. În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.

Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așa cum, de altfel, a procedat și petiționarul, prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față. Potrivit dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată". Organul de urmărire penală sesizat potrivit unuia din modurile prevăzute de art. 221 C. proc.

pen., efectuează acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea determinată de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele care confirmă sau infirmă existența infracțiunii și pot conduce la constatarea unuia din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În cauză, în urma actelor premergătoare efectuate, Înalta Curte constată, că procurorul a reținut corect situația de fapt potrivit căreia, intimații judecători R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A. din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, au pronunțat soluții defavorabile petentului în cauza aflată pe rolul instanței, precum și în ceea ce îl privește pe intimatul C.G., procuror de ședință, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care a formulat apărările în cauza respectivă.

Totodată, se mai constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimaților judecători R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A. și C.G., procuror, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 art. 264, art. 271, art. 289 și art. 291 C. pen. este legală și temeinică, întrucât din actele premergătoare administrate în cauză nu a rezultat faptul că pe parcursul desfășurării cauzei în care judecătorii intimați au instrumentat dosarul în care au fost desemnați și respectiv, intimatul procuror a pus concluzii în aceeași cauză, ar fi săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, nerespectarea hotărârilor judecătorești, fals intelectual, uz de fals, cauzând prin aceasta o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Întrucât, în speță, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că în timpul efectuării actelor procedurale în cadrul soluționării cauzei penale de către intimați, aceștia ar fi săvârșit cu intenție vreo faptă de natură a antrena răspunderea lor penală și cu atât mai puțin, săvârșirea unor fapte prin care să aducă atingere intereselor legale ale vreunei persoane, s-a apreciat, în mod justificat, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin pronunțarea rezoluției atacate cu prezenta plângere, că susținerile petiționarului nu au niciun suport probator. De altfel, Înalta Curte constată că petiționarul nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate și nu a făcut referire la aspecte concrete, ce țin de elementele constitutive ale acestor infracțiuni, fiind simple afirmații lipsite de orice fundament real.

Faptul că petentul a fost nemulțumit de modul cum magistrații intimați judecători au soluționat cauza penală și respectiv, procurorul a efectuat apărările penale în cauza în care a participat, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârșite fapte penale care să atragă răspunderea penală, disciplinară a intimaților atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părți în vederea dispunerii de către parchet a unei soluții legale și temeinice. De asemenea faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reține că au fost săvârșite cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.

În același sens a dispus și legiuitorul care reglementând statutul judecătorilor și procurorilor în dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 republicată, a dispus că „Procurorii numiți de Președintele României se bucura de stabilitate și sunt independenți, în condițiile legii." Desființarea unei rezoluții a procurorului poate fi obținută prin exercitarea căilor de atac procedurale prevăzute de lege, iar nu ca urmare a răspunderii penale a procurorului care a dispus-o. Dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevăd că: „ judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali". Împrejurarea că soluționarea cauzelor, în care intimații judecători R.A.P., G.V.B., M.A., M.G., M.S.P., I.M., D.P., M.B., E.A.

și C.G., procuror, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, au instrumentat dosarul în care au fost desemnați legal, și respectiv apărările făcute de procurorul de ședință au fost defavorabile petiționarului, nu poate determina începerea urmăririi penale față de intimați pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264, art. 271, art. 289 și art. 291 C. pen., pentru acest aspect existând căi de atac prevăzute expres de legiuitor. În consecință, respingând plângerea și dispunând neînceperea urmăririi penale față de intimați, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a dispus o rezoluție temeinică și legală. În baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc.

pen., va respinge ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.l. împotriva rezoluției nr. 932/P//2011 din 5 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul A.l. împotriva rezoluției nr. 932/P//2011 din 5 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2012.