ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale

de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție sub nr. 1207/2/2011 ca urmare a declinării

competenței de soluționare a cauzei de către Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, s-au reținut următoarele:

La data de 01

septembrie 2010, P.L. – în calitate de avocat în cadrul Baroului București – a

formulat un denunț în legătură cu săvârșirea de posibile infracțiuni de către organele

de urmărire penală care efectuează cercetările în dosarul nr. 855/P/2010 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire

penală și criminalistică, referitor la inculpata C.D.F., cercetată sub aspectul

comiterii infracțiunilor de ucidere din culpă și vătămare corporală gravă din

culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2) și (5) C. pen. și art. 184 alin. (2) și

(4) C. pen., pe care, anterior, acesta a și reprezentat-o.

În esență, autorul

denunțului a învederat faptul că, în perioada cât a acordat asistență juridică

inculpatei C.D.F., respectiv, la judecarea recursului declarat de inculpată

împotriva încheierii din 24 august 2010 pronunțată de Judecătoria Sector 6

București prin care s-a dispus arestarea preventivă pentru 29 de zile a

inculpatei a constatat că: ordonanța procurorului de delegare a poliției

judiciare pentru efectuarea actelor procedurale în dosarul nr. 855/P/2010

poartă data de 17 august 2010 iar, decesul nou născuților a intervenit la data

de 18 august 2010, fiind anticipat astfel un eveniment viitor; actele

procedurale efectuate de organele de poliție judiciară sunt realizate astfel în

lipsa unei delegări a procurorului; declarația olografă din data de 17 august 2010

dată de numita C.D.F. nu putea fi luată decât în calitatea de martor întrucât în

acel moment procesual, urmărirea penală era începută în cauză in rem, abia la

data de 23 august 2010 s-a început urmărire penală

in personam

, față de C.D.F.

Denunțul a fost

înregistrat la data de 03 septembrie 2010 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Biroul registratură generală,

arhivă și grefă, iar la data de 06 septembrie 2010 la Secția de urmărire penală și criminalistă sub nr. 954/P/2010.

În urma verificărilor

efectuate și precizărilor făcute de autorul denunțului, s-a reținut că

urmărirea penală a fost efectuată în dosarul nr. 855/D/P/2010 de domnii procurori

I.M. și B.R. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, iar prin rechizitoriul

din data de 06 decembrie 2010 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților C.D.F.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 178 alin. (2) și (5) C. pen.

și art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. și a inculpaților M.B., D.V., T.A.I. și O.G.

pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu cu consecințe deosebit

de grave, faptă prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen.

Din actele

premergătoare efectuate în cauză de procuror s-a reținut că ordonanța prin care

s-a dispus delegarea ofițerilor de poliție judiciară, în dosarul nr. 855/P/2010,

poartă într-adevăr data de 17 august 2010 dar, este o eroare materială care a

și fost îndreptată de organul de urmărire penală (procesul verbal din data de

01 septembrie 2010), astfel că, actele procedurale efectuate de către ofițerii

de poliție judiciară sunt îndeplinite în baza delegării procurorului, instanța

de judecată învestită cu soluționarea fondului urmând să aprecieze asupra

incidenței dispozițiilor art. 197 C. proc. pen.

În legătură cu

declarația olografă a numitei C.F.D. din data de 17 august 2010, completată la

data de 18 august 2010, s-a reținut că nu există niciun indiciu care să

contureze elementele comiterii vreuneia dintre infracțiunile sesizate în

denunț, după cum, tot instanței învestită cu soluționarea fondului cauzei îi

revine și competența exclusivă de a face aprecieri privind calitatea în care

numita C.D.F. a fost audiată – martor sau făptuitor – și implicit, de a da

relevanță, sub aspect probator, acestui mijloc de probă administrat în faza de

urmărire penală.

Apreciind că,

aspectele descrise în denunțul formulat de avocatul P.L. constituie

apărări/excepții propriu-zise specifice fazelor procesului penal, pe care de

altfel autorul le-a și invocat în fața instanței, în calea de atac a recursului

împotriva încheierii prin care s-a luat măsura arestării pe o perioadă de 29

zile față de inculpata C.D.F., și nu încălcări ale legii sau a atribuțiilor de

serviciu de către magistrații care au efectuat urmărirea penală în cauză, prin

rezoluția nr. 954/P/2010 din 21 decembrie 2010 s-a dispus, în temeiul art. 228

alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmării penale

față de procurorii I.M. și R.B. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 249, art. 289 și

art. 291 C. pen.

Prin rezoluția nr. 149/II/2/2011

din data de 20 ianuarie 2011 a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea

formulată de avocatul L.P. și C.D.F. împotriva soluției adoptate în dosarul nr.

954/P/2010.

S-a apreciat că, în mod

corect, procurorul de caz a reținut că nu există elemente care să contureze

comiterea vreunei fapte penale de natura celor sesizate în denunț, de către

magistrații care au efectuat urmărirea penală în dosarul nr. 855/P/2010, actele

procedurale întocmite și măsurile dispuse de procurori fiind rezultatul

analizei temeinice a probelor aflate la dosarul cauzei și întemeiate pe

dispozițiile legale în materie.

Împotriva acestei

rezoluții, petenta a formulat plângere la instanță, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, fiind învestită cu soluționarea plângerii petentei prin

sentința penală nr. 102/F din 8 martie 2011 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere că

printre persoanele cercetate sunt și procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

La termenul de

judecată din 19 mai 2011, petenta a depus la dosar note scrise, în care a

invocat excepția de necompetență materială și după calitatea persoanei a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât plângerea împotriva rezoluției

procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, adresate

procurorului ierarhic superior a purtat exclusiv asupra punctului 3 al

denunțului (neîndeplinirea obligației polițistului – organ de cercetare penală

al poliției judiciare – de a lua jurământul martorului și de a-i aduce la

cunoștință consecințele faptei de a nu spune adevărul, cu referire la

declarația de martor din data de 17 august 2010, declarația F.D.C. la poliție),

astfel încât această faptă nu putea fi săvârșită de persoanele față de care s-a

dispus neînceperea urmăririi penale, care sunt procurori, cât timp ea a fost

comisă de un polițist, deci actele premergătoare au fost efectuate cu privire

la alte persoane decât posibilul făptuitor, iar calitatea acestuia de polițist,

organ de cercetare penală a poliției judiciare nu atrage competența Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

În cazul în care se

va respinge această excepție, petenta a solicitat admiterea plângerii, așa cum

a fost formulată.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând atât excepția invocată de către petentă, cât și

plângerea îndreptată împotriva rezoluției nr. 954/P/2010 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, le consideră nefondate pentru următoarele considerente:

excepția necompetenței materiale și după calitatea persoanei a Înaltei Curți de

Casație și Justiție:

Pornind de la

dispozitivul rezoluției nr. 954/P/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, în care se

menționează că s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de I.M., procuror

șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și B.R. – procuror în cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire

Penală și Criminalistică, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246

C. pen., art. 249 C. pen., art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., întrucât

faptele nu există, Înalta Curte constată că este învestită cu o plângere care-i

atrage competența, întrucât cei doi intimați au calitatea de procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fapt de atrage competența Înaltei

Curți de Casație și Justiție, conform art. 29 pct. 1 lit. e) C. proc. pen.,

astfel încât excepția invocată de petent este nefondată.

plângerea petentei D.F.C.

În plângerea

formulată, petenta învederează că s-a procedat în data de 17 august 2010 la

audierea petentei ca martor, fără depunerea jurământului și fără a i se pune în

vedere consecințele faptului de a nu spune adevărul, fapt ce ar constitui

infracțiunea de abuz în serviciu sau infracțiunea de neglijență în serviciu,

nefiind cercetată persoana responsabilă de acest fapt și nici nu s-a analizat

acest motiv de plângere.

Astfel, rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale și cea de respingere a plângerii sunt nelegale,

întrucât actele premergătoare au fost efectuate, iar soluția de neîncepere a

urmăririi penale a fost dispusă față de alte persoane decât posibilul

făptuitor.

Se critică faptul că

plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nu a fost

soluționată de procurorul șef de secție, ci de adjunctul acestuia.

Petenta nu a cunoscut

cine soluționează plângerea, astfel că a cerut recuzarea altui procuror

(procuror șef al secției) decât cel care a soluționat plângerea, iar soluția

cererii de recuzare a fost comunicată abia la 20 ianuarie 2011, exact în

aceeași zi când procurorul a respins plângerea petentei și aceasta nu a mai

avut posibilitatea să formuleze cerere de recuzare a adjunctului procurorului

șef.

De asemenea,

respingerea cererii de recuzare a adjunctului procuror șef de secție nu a fost

comunicată și nici cine a soluționat această cerere, ca și cererea de recuzare

a procurorului K.C.L.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că în cauză au fost efectuate acte

premergătoare cu privire la toate aspectele învederate de către petentă în

plângerea acesteia.

Cu privire la

presupusa activitate infracțională a martorului învederat în denunț la punctul

3 de către petenta C.D.F., se constată că a fost analizată de către procuror, acesta

constatând că în „declarațiile olografe date de petentă la datele de 17 august

2010 și 18 august 2010 nu se decelează, pe de o parte, nici un indiciu de

natură a contura elementele vreunei infracțiuni”, iar pe de altă parte s-a

considerat că este de competența instanței de a stabili/califica calitatea în

care aceasta a dat respectivele declarații – de făptuitor ori de martor și,

implicit, de a le da eficiență probatorie sau nu în cauză”, fapt pentru care nu

s-a mai identificat persoana care a luat declarația petentei, atâta timp cât

actele efectuate de organul de cercetare al poliției judiciare au fost

supravegheate și vizate de cei doi procurori față de care s-a dispus

neînceperea urmăririi penale.

În ceea ce privește

soluționarea plângerii de către procurorul adjunct de secție, modul de

soluționare a cererilor de recuzare, comunicarea acestora, prin care s-ar fi

încălcat dispozițiile legale care reglementează desfășurarea procesului penal,

fapt ce ar atrage nulitatea actului, nedepunerea jurământului de către petentă

atunci când a fost audiată ca martor, Înalta Curte constată că petenta nu a

dovedit vătămarea care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act,

pentru a putea fi examinate de către instanță.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată nefondată plângerea

petentei, motiv pentru care o va respinge.

Conform art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată

de petenta C.D.F. împotriva rezoluției nr. 954/P/2010 din 21 decembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petenta la plata sumei de 100 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19 mai 2011.