ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6235/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 432 din 27 martie 2002 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de I.E.I. împotriva

Consiliului General al Municipiului București, T.E., D.V.S. și M.E.,

dispunându-se obligarea acestora de a lăsa reclamantei în deplină proprietate

spațiile ce dețin în imobilul situat în București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că asupra imobilului în litigiu se dispută titlul de proprietate

al reclamantei, derivând din cel al proprietarilor inițiali, defuncții săi

părinți și cel al pârâților, persoane fizice, decurgând din titlul statului.

Prin compararea acestor titluri, s-a stabilit că este preferabil cel al

reclamantei, întrucât este mai vechi, în timp ce pârâții persoane fizice, cumpărători

de bună credință, au dobândit imobilele de la un neproprietar.

Apelurile declarate de pârâți

împotriva acestei sentințe au fost admite prin decizia nr. 101 din 20 februarie

2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care a fost

schimbată în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii. Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la respingerea excepțiilor

autorității lucrului judecat și inadmisibilității.

S-a avut în vedere că pârâții sunt

dobânditori de bună credință, cum de altfel a reținut și instanța de fond și că

în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de

bună credință, este preferat acesta din urmă, din rațiuni de ordin pragmatic,

concretizate în principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este

exprimată prin adagiul

error communis facit jus.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamanta a declarat recursul de față, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. susținând că în mod greșit instanța de apel a aplicat prevederile art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în situația în care acțiunea a fost formulată

înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Se susține de asemenea că în raport

de prevederile art. 1895 C. civ. buna credință duce la dobândirea proprietății

imobiliare, numai dacă sunt întrunite cerințele uzucapiunii de scurtă durată.

Cel de al doilea motiv de recurs

vizează lipsa considerentelor pentru care acțiunea a fost respinsă și față de

C.G.M.B., fără a se referi la partea din imobil care nu a fost vândută, fiind

greșit respinsă acțiunea privind întregul imobil.

Recursul nu este întemeiat, urmând a

fi respins în raport de cele ce urmează.

În primul rând se constată că ambele

instanțe care s-au pronunțat în cauză, adoptând soluții diferite, au avut în

vedere că pârâții, persoane fizice sunt cumpărători de bună credință.

Recursul de față vizează în

principal inaplicabilitatea prevederilor, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

în soluționarea acțiunii în revendicare inițiate la 20 decembrie 1999.

În raport de această dată, rezultă

că în adevăr nu sunt incidente în speță prevederile legii speciale, în vigoare

de la data de 14 februarie 2001, deoarece s-ar încălca principiul

neretroactivității legii civile.

Totuși, în raport de celelalte

dispoziții existente în materie, referitoare la buna credință, soluția adoptată

în apel este legală.

Și aceasta, pentru că prevederea

legală din legea specială, nu constituie decât o preluare a unor principii de

drept, consolidate din Codul civil, a căror aplicabilitate în speță este

neîndoielnică.

Astfel, buna-credință, creație a

jurisprudenței, a fost reglementată încă din anul 1865, în Codul civil, prin ale

cărui dispoziții a fost definită buna credință și s-au stabilit condițiile în

care produce efecte juridice.

În acest sens trebuie avute în

vedere prevederile art. 1898 alin. (1) C. civ., potrivit căruia buna credință

este credința posesorului că, cel de la care a dobândit bunul, avea toate

însușirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea, ca și alin. (2)

al aceluiași text conform căruia este destul ca buna credință să fi existat la

momentul câștigării imobilului.

Rezultă din aceste dispoziții

trăsăturile definitorii ale acestui important principiu ce guvernează

raporturile de drept civil și limitele în care acționează.

În situația în care în speță nu se

contestă buna credință a dobânditorilor, rezultă că soluția adoptată în apel

este corectă, în raport de elementele de principiu și de drept redate.

Și cel de al doilea motiv de recurs

nu este de primit pentru că așa numita „uitare” a instanței de a arăta

considerentele pentru care acțiunea a fost respinsă și față de Municipiul

București, în situația în care această parte nu a declarat recurs, iar

eventualele motive de casare nu pot fi invocate de cealaltă parte.

De altfel, chiar recurenta confirmă

că nu are calea contestării hotărârii față de celălalt pârât sau posibilitatea

de a modifica acțiunea în recurs, solicitând retrocedarea spațiilor ce nu au

fost vândute către chiriași, declarând și prin concluziile scrise că își

rezervă calea acționării în instanță pe cale separată.

Față de cele arătate, recursul de

față, este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta I.E.I. împotriva deciziei civile nr. 101 A din 20

februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie

2004.