ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10250/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10250/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra cererii de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

16 octombrie 2000, reclamanții N.S., N.M. și N.F., au solicitat, în

contradictoriu cu Statul Român, prin Consiliul General al Municipiului

București, Administrația Fondului Imobiliar și B.I.Ș., obligarea

pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și posesie

apartamentul situat în București, precum și a se constata nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 149, având ca obiect

spațiul revendicat, încheiat la 21 ianuarie 1997.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că prin hotărâre irevocabilă

(decizia nr. 1184 din 5 aprilie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția

civilă) pârâtul Consiliul General al Municipiului București a fost

obligat să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul

din București, reținându-se că nemișcătorul a fost

preluat de Statul Român fără titlu valabil, întrucât proprietarii N.S.,

N.M. și N.F., erau exceptați de la naționalizare, potrivit art. II

din Decretul nr. 92/1950.

S-a mai arătat că la 21 ianuarie

1997, pârâta D.A.F.I. a înstrăinat apartamentul către I.Ș.B. în

temeiul Legii nr. 112/1995, deși exista litigiu pe rol, referitor la bunul

înstrăinat, încălcându-se astfel prevederile art. 1 pct. 1 din H.G.

nr. 11/1997.

Investit cu soluționarea litigiului,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința

nr. 515 din 9 mai 2001, a admis în parte acțiunea și i-a obligat pe

pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie imobilul, respingând totodată capătul de cerere având ca obiect

constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, prin decizia nr. 586/A din 20 decembrie 2001, a

respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B.I.Ș. și admițând

apelul Consiliului General al Municipiului București, Administrația

Fondului Imobiliar, a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul

că a respins și capătul de cerere referitor la restituirea

prețului imobilului, pe temeiul lipsei calității procesuale

pasive.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Recursul declarat de pârâta B.I.Ș.

a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală care, prin decizia nr. 5208

din 21 septembrie 2004 a casat hotărârea dată în apel și a

schimbat în parte sentința nr. 515 din 9 mai 2001 a Tribunalului

București, secția a II-a civilă, în sensul că a respins

și capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului,

apartamentul nr. 3 din București.

A menținut restul

dispozițiilor deciziei Curții de Apel și sentinței

tribunalului.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța supremă a reținut că, în speță,

prezumția de bună credință instituită prin

dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ., nu a fost răsturnată

de reclamanți.

Astfel, s-a mai arătat,

față de împrejurarea că la momentul înstrăinării

bunului nu exista litigiu referitor la acesta, se poate reține că

pârâta a avut convingerea că cel de la care a dobândit imobilul avea toate

însușirile cerute de lege, spre a-i putea transmite proprietatea.

Ca atare, cum pârâta are calitatea

de posesor proprietar al imobilului, acțiunea în revendicare de drept

comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., se impunea a fi

respinsă.

Împotriva acestei ultime

hotărâri au formulat cerere de revizuire reclamanții N.S., N.M. și

N.F. care, invocând temeiul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.,

susțin în esență că, după darea hotărârii, au

descoperit un înscris din care rezultă că la data

înstrăinării imobilului în litigiu, pârâta B.I.Ș. mai

deținea în proprietate un alt apartament compus din două camere,

situat în str. L., situație în care, prin încheierea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 149 din 21 ianuarie 1997, au fost încălcate

prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora sunt exceptați

de la prevederile Legii nr. 112/1995 chiriașii titulari, care au dobândit

o locuință proprietate personală.

Ca atare, se mai arată, sunt

aplicabile în cauză dispozițiile art. 11 din Legea nr. 112/1995,

conform cu care sunt lovite de nulitate absolută actele de

înstrăinare încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995.

Cererea de revizuire se

privește ca fondată, urmând a fi admisă, în considerarea argumentelor

ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 9

alin. (1) din Legea nr. 112 din 25 noiembrie 1995 „pentru reglementarea

situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe,

trecute în proprietatea statului”, chiriașii titulari ai apartamentelor ce

nu se restituie în natură foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului

prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata

integrală sau în rate a prețului.

Corelativ, alin. (6) al

aceluiași text, dispune că fac excepție de la prevederile alin.

(19 chiriașii titulari sau membrii familiei lor, soț, soție,

copii minori, care au dobândit sau înstrăinat o locuință

proprietate personală, după 1 ianuarie 1990, în localitatea de

domiciliu.

În speță, din actul

prezentat de revizuienți (certificatul de moștenitor nr. 92 din 13

august 2003 eliberat de B.N.P. S.C.D., f.9, dosar 19806/1/2005 al Î.C.C.J.,

secția civilă și de proprietate intelectuală) rezultă

că de pe urma defunctului B.N., decedat la data de 5 noiembrie 1995, a

rămas un singur moștenitor, respectiv B.I.Ș., în calitate de

fiică, în masa succesorală fiind inclus dreptul de proprietate asupra

locuinței din București, apartament A.

Ca atare, rezultă cu

pregnanță că la data încheierii actului de vânzare

cumpărare, a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi

constatată prin cererea introductivă, respectiv la 21 ianuarie 1997,

pârâta B.I.Ș., nu îndeplinea exigențele legii pentru ca, în calitate

de chiriaș, să poată opta în vederea cumpărării

apartamentului în litigiu.

Împrejurarea că certificatul de

moștenitor, invocat de revizuienți ca act nou, a fost emis la o

dată ulterioară înstrăinării apartamentului, respectiv la

13 august 2003, este lipsită de relevanță juridică în

condițiile în care pârâta, în calitate de fiică a defunctului, a avut

beneficiul sezinei, chiar de la data deschiderii succesiunii în această

calitate, de moștenitor sezinar, putând intra în posesia moștenirii,

fără îndeplinirea vreunei formalități sau dobândirea

vreunei aprobări.

Cât privește condițiile pe

care trebuie să le îndeplinească înscrisurile doveditoare la care

face referire art. 322 pct. 5 teza 1 C. proc. civ., revizuienții au

făcut dovada că actul invocat, care exista la data

judecății, a fost descoperit după pronunțarea

hotărârii judecătorești a cărei retractare s-a solicitat.

Tot astfel, actele atașate

cererii de revizuire, atestă împrejurarea că reclamanții, care

au făcut repetate demersuri la Direcția Generală a

Finanțelor Publice de Impozite și Taxe locale a Sectorului 1, au fost

în imposibilitate de a prezenta înscrisul în instanța care a

pronunțat hotărârea atacată.

Cât privește caracterul

determinant al înscrisului descoperit și invocat în revizuire, acesta nu

poate fi contestat în condițiile în care instanța și-a

fundamentat soluția pe buna credință a pârâtei la data

încheierii contractului, cunoașterea conținutului acestui act, din

cuprinsul căruia rezultă că la data înstrăinării

imobilului au fost înfrânte dispozițiile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

fiind cu certitudine aptă de a fi condus la o altă soluție decât

cea pronunțată.

Așa fiind, cererea de revizuire

urmează a se admite cu consecința schimbării în tot a deciziei

atacate, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâta B.I.Ș.

împotriva deciziei nr. 586A din 20 decembrie 2001 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite cererea de revizuire

formulată de revizuenții N.S., N.M. și N.F. împotriva deciziei

civile nr. 5208 din 21 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Schimbă decizia în tot, în

sensul că respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.

Ia act că nu se solicită

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 12 decembrie 2006.