ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1752/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta Primăria municipiului

București a chemat în judecată pe pârâta SC P.M.I. SRL București, solicitând

obligarea acesteia la plata sumelor de 2.049 dolari S.U.A., reprezentând cota

de aport la contractul de asociere și de 10.315,04 dolari S.U.A., penalități de

întârziere la plata profitului, evacuarea din spațiul ocupat și cheltuieli de

judecată.

Tribunalul București, prin

sentința civilă 2515 din 29 martie 2001, a admis în parte acțiunea, a obligat

pe pârâtă la plata sumei de 688,60 dolari S.U.A., contravaloarea cotei de aport

neachitată, a respins capetele de cerere privind penalitățile de întârziere și

evacuarea și a obligat pe reclamantă la 4.000.000 lei, cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut

că între părți a fost încheiat un contract de asociere, având ca obiect

consolidarea, restaurarea și modernizarea unui spațiu în suprafață de 150 metri

pătrați, cu obligația pârâtei să plătească reclamantei 3 % din încasările

realizate din exploatarea imobilului, dar nu mai puțin de 225 dolari S.U.A. pe

lună, obligație pe care parțial a îndeplinit-o.

Curtea de Apel București,

soluționând apelul declarat de reclamantă, prin decizia comercială nr. 24 din 7

aprilie 2003, a respins cererea, considerând că raportul de expertiză a estimat

corect valoarea obligației pârâtei, față de imposibilitatea dovedirii unor costuri

de amortizare, iar penalitățile de întârziere nu pot fi acordate, întrucât

plata necontestată a fost lunar achitată.

Împotriva deciziei, astfel

pronunțate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta susține că

instanțele au nesocotit dispozițiile contractate, motivând soluția pe lipsa

dovezilor privind înregistrarea în contabilitate a spațiului comercial și pe

dispozițiile Legii nr. 15/1994, care au aplicabilitate numai unităților ce

desfășoară activități economice.

Pe de altă parte, instanțele

au interpretat greșit și dispozițiile art. 13 din contract, care prevedeau

rezilierea de drept a convenției, dacă asociatul nu-și îndeplinește obligațiile

o perioadă mai mare de 3 luni, soluționând greșit capătul de cerere privind

evacuarea.

Recursul este nefondat și va

fi respins, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 9 din

contractul părților obligau pe pârâtă la o cota de 3 % din încasările

realizate, din nu mai puțin de 225 dolari S.U.A., reprezentând costurile de

amortizare aferente reclamantei, de 180 dolari S.U.A., restul fiind participare

la profit.

În interpretarea acestei prevederi

contractuale, instanțele de fond judicios au considerat că neînregistrarea în

contabilitate a unui amortisment nu dă dreptul la costuri de amortizare,

situație în care participarea la profit este fie cota procesuală stabilită,

fie, dacă aceasta e mai mică, diferența între suma fixă stabilită (225 dolari

S.U.A. pe lună) și costurile de amortizare (180 dolari S.U.A.).

Nefiindu-i aplicabile

dispozițiile Legii nr. 15/1994, reclamanta nu poate pretinde amortismente, așa

încât clauza contractuală (art. 9) devine îndoielnică și interpretată în

favoarea celui ce se obligă (art. 983 C. civ.).

Față de situația juridică,

astfel stabilită, dispozițiile art. 13 din contract nu-și găsesc aplicarea.

Pactul comisoriu prevedea sancțiunea rezilierii contractului, în situația în

care asociatul nu-și îndeplinește obligațiile o perioadă mai mare de 3 luni.

Pârâta, însă, a plătit cota de profit lunar, așa încât condiția pentru

rezilierea contractului nu a fost îndeplinită. Diferența stabilită în varianta

II a raportului de expertiză, rezultă din diferențele de calcul al cotei de 3 %

și nu justifică sancțiunea stipulată.

Nici pretenția penalităților

de întârziere nu are o temeinică justificare, câtă vreme reclamanta avea

obligația să opereze o imputație a plății, față de sumele plătite în plus în

perioada 1997-1998.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va

respinge, ca nefondat, recursul declarat, împotriva deciziei 24 din 7 aprilie

2003, pronunțată de Curtea de Apel București.

În considerarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., față de culpa sa procesuală, recurenta va

fi obligată la plata sumei de 9.000.000 lei cheltuieli de judecată către

intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat

de reclamantul municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr.

24 din 7 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a V a comercială, ca

nefondat.

Obligă recurenta la plata

cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9.000.000 lei, intimatei-pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi, 18 mai 2004.