ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1139/2010

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Pe data de 25 noiembrie 2008, petiționarul I.S.N.,

în calitate de persoană vătămată, a adresat o plângere organelor de urmărire

penală, solicitând identificarea făptuitorilor și tragerea la răspundere penală

pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev.

de art. 290 C. pen. și uz de fals prev. de art. 291 C. pen.

În susținerea plângerii,

petiționarul a învederat faptul că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 201/1996,

încheiat cu SC A.V.L. Berceni, autoarea sa, numita I.C. a dobândit dreptul de

proprietate asupra apartamentului nr. 3 din imobilul situat în București, Sector

4.

Ulterior, numiții P.S.O., M.G. și alții,

au solicitat în instanță constatarea nulității absolute a acestui contract de

vânzare-cumpărare, pe motiv că s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995,

întrucât anterior încheierii acestui contract, pe rolul Consiliului Local al

Sectorului 4 se află cererea formulată de numitul P.S.O., prin care acesta

solicită restituirea în natură a imobilului în cauză sau acordarea de despăgubiri.

Petiționarul a susținut, de

asemenea, că în realitate, inițial, respectiva cererea formulată de P.S.O.

privea exclusiv acordarea de despăgubiri pentru acel imobil, mențiunile privind

restituirea în natură fiind adăugate ulterior prin completarea olografă.

Datorită acestei completări,

instanțele de judecată au admis cererea formulată de reclamanți și au dispus

anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autoarea petiționarului.

Prin rezoluția nr. 919/P/2009, din 3

iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus, în

temeiul art. 228, alin. (4) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul P.S.O. pentru săvârșirea

infracțiunilor prev. de art. 290 C. pen. și art. 291 C. pen., constatându-se că

în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni.

Prin aceeași rezoluție, în baza

acelorași temeiuri juridice s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

făptuitorul I.A. (avocatul făptuitorului P.S.O. în dosarul civil), pentru infracțiunile

prev. de art. 290 C. pen. și art. 291 C. pen.

Plângerea formulată de petiționarul I.S.N.

împotriva soluției procurorului a fost respinsă, ca neîntemeiată, de conducerea

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin rezoluția nr. 1023/II/2/2009,

din 7 iulie 2009, care a constatat că nu se impune infirmarea rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale.

Potrivit art. 278

1

C.

proc. pen., petiționarul s-a adresat cu o plângere Curții de Apel București, solicitând

desființarea rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și trimiterea cauzei la procuror în vederea

începerii urmăririi penale cu scopul identificării și tragerii la răspundere a

persoanelor vinovate de săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 290 și art. 291

C. pen.

Prin sentința penală nr. 320/F din

11 noiembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 7439/2/2009, al Curții de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost

admisă plângerea petiționarului I.S.N., au fost desființate rezoluția nr. 919/P/2009

din 3 iunie 2009 și nr. 1023/II/2/2009 din 7 iulie 2009 ale Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București și s-a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru

suplimentarea actelor premergătoare.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând greșita

admitere a plângerii, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei

procurorului pentru suplimentarea actelor premergătoare, în condițiile în care în

cauză s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

La rândul lor, intimații P.S.O. și I.A.

au atacat hotărârea primei instanțe cu recurs, susținând că nu au săvârșit

faptele ce li se impută și în plus, instanța de fond, nu avea cum să mai

trimită dosarul la procuror, în cauză fiind aplicabile disp. art. 122 C. pen.

Petiționarul I.S.N. a formulat și el

recurs, împotriva sentinței penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, dar pe data de 17 martie 2010, a depus un memoriu în fața Înaltei Curți, solicitând să se ia act de faptul că-și retrage recursul.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs, dar și întreaga cauză, potrivit disp. art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., constată că recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și intimații P.S.O. și I.A. sunt fondate, pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Pentru a se putea începe urmărirea

penală într-o cauză sunt necesare două condiții.

Prima condiție constă din existența

acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că

s-a săvârșit în mod cert o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală

poate deține informațiile fie din sesizarea făcută, fie din actele

premergătoare desfășurate ulterior sesizării.

Cea de-a doua condiție necesară

începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în

inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale

prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b

1

).

Intervenția unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost

sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în

urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să

funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

Potrivit art. 224 C. proc. pen.

actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale și pot

realiza următoarele obiective:

- completează informațiile organului

de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine

începerea urmăririi penale;

- verifică informațiile deținute,

confirmând sau infirmând concordanța acestora cu realitățile faptice ale

cauzei;

- fundamentează convingerea

organului de urmărire penală referitoare la soluția de neurmărire penală,

potrivit art. 228 C. proc. pen.

În prezenta cauză, Înalta Curte

constată că ne aflăm în această ultimă variantă, când din actele premergătoare

efectuate a rezultat soluție de neîncepere a urmăririi penale.

Actele premergătoare fiind

facultative, ele pot fi și limitate de către organul de urmărire penală, la

îndeplinirea activităților necesare atingerii scopului lor legal.

Întrucât din actele premergătoare

efectuate în cauză nu a rezultat existenta acelui minim de date în baza cărora

să se poată dispune începerea urmăririi penale, înalta Curte constată că, în mod

corect, parchetul a dispus soluția de neurmărire penală față de făptuitorii P.S.O.

și I.A., în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor

prev. de art. 290 și art. 291 C. pen.

În atare condiții, Înalta Curte

constată că hotărârea instanței de admitere a plângerii și desființării

rezoluțiilor atacate și de trimitere a cauzei la procuror pentru suplimentarea

actelor premergătoare este netemeinică și nelegală, neavând acoperire în textul

art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen.

Totodată, sentința primei instanțe

este netemeinică și dintr-o altă perspectivă.

Astfel, judecătorul fondului atunci

când s-a pronunțat cu privire la împlinirea termenului de prescripție a

răspunderii penale, invocată de parchet a interpretat greșit dispozițiile privind

calculul termenelor prev. de art. 122 C. pen.

În conformitate cu prevederile art. 122

alin. (2) C. pen. - termenul de prescripție a răspunderii penale pentru

persoanele fizice se socotește de la data săvârșirii infracțiunii.

Așa cum rezultă din actele și

lucrările dosarului, pretinsa falsificare a cererii înregistrate cu nr. 738 din

27 iulie 1996 la Consiliul local Sector 1 – Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995

ar fi avut loc în anul 1996, iar actul respectiv a fost depus în fața instanței

de judecată la data de 16 mai 2002, odată cu cererea de chemare în judecată.

Uzul de fals este o infracțiune

instantanee.

În consecință, această infracțiune se

consumă în momentul când înscrisul falsificat este folosit. Prelungirea în timp

a efectelor înscrisului folosit nu atribuie infracțiunii caracter continuu.

Acesta este motivul pentru care termenul de prescripție curge din momentul folosirii

actului. ( A se vedea în acest sens Tribunalul Suprem, secția penală decizia

nr. 3224/1969 – R.R.D.-nr. 2/1970, p.170 și Tribunalul Suprem, decizia nr. 317/1971).

Așa fiind, Înalta Curte constată că

în cauză, termenul de prescripție de 5 ani, prev. de art. 122 alin. (1) lit. d)

C. pen. s-a împlinit pe data de 15 mai 2007, el nefiind întrerupt, în cauză neexistând

învinuiți sau inculpați care să reclame comunicarea prin acte procesuale astfel

că răspunderea penală a făptuitorilor este înlăturată, iar dispoziția instanței

de suplimentare a actelor premergătoare este superfluă.

De altfel, chiar dacă nu este

aplicabil în cauză, textul prevede obligativitatea comunicării actelor

procesuale numai învinuitului sau inculpatului) la data de 15 noiembrie 2009

s-a împlinit și termenul de prescripție specială, prevăzut de art. 124 C. pen.

Pentru aceste considerente, în

temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta

Curte va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și de intimații P.S.O. și I.A. împotriva sentinței penale nr. 320/F

din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, va casa sentința penală

atacată și, în rejudecare va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de

petiționarul I.S.N. împotriva rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, pe care o va menține.

De asemenea, se va lua act de

declarația de retragere a recursului formulat de recurentul petiționar, conform

art. 385

4

alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 369 alin. (1) C.

proc. pen.

Potrivit art. 192 alin. (2) recurentul

petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și de recurenții P.S.O. și I.A. împotriva sentinței penale

nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează sentința penală mai sus-menționată și, în

rejudecare:

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul I.S.N.

împotriva rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționarul I.S.N. la plata sumei de 300 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, pentru judecata în fața primei

instanțe, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru intimatul P.S.O., se va avansa din fondul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Ia act de declarația de retragere a recursului formulat de

recurentul petiționar I.S.N. împotriva sentinței penale nr. 320/F din 11

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar I.S.N. la plata sumei de 200

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în fața instanței de recurs.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 24 martie 2010.