ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1139/2010

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Pe data de 25 noiembrie 2008, petiționarul I.S.N., în calitate de persoană vătămată, a adresat o plângere organelor de urmărire penală, solicitând identificarea făptuitorilor și tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. și uz de fals prev. de art. 291 C. pen. În susținerea plângerii, petiționarul a învederat faptul că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 201/1996, încheiat cu SC A.V.L. Berceni, autoarea sa, numita I.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 din imobilul situat în București, Sector 4. Ulterior, numiții P.S.O., M.G.

și alții, au solicitat în instanță constatarea nulității absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare, pe motiv că s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995, întrucât anterior încheierii acestui contract, pe rolul Consiliului Local al Sectorului 4 se află cererea formulată de numitul P.S.O., prin care acesta solicită restituirea în natură a imobilului în cauză sau acordarea de despăgubiri. Petiționarul a susținut, de asemenea, că în realitate, inițial, respectiva cererea formulată de P.S.O. privea exclusiv acordarea de despăgubiri pentru acel imobil, mențiunile privind restituirea în natură fiind adăugate ulterior prin completarea olografă. Datorită acestei completări, instanțele de judecată au admis cererea formulată de reclamanți și au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autoarea petiționarului.

Prin rezoluția nr. 919/P/2009, din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus, în temeiul art. 228, alin. (4) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul P.S.O. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 290 C. pen. și art. 291 C. pen., constatându-se că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni. Prin aceeași rezoluție, în baza acelorași temeiuri juridice s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul I.A. (avocatul făptuitorului P.S.O. în dosarul civil), pentru infracțiunile prev. de art. 290 C. pen. și art. 291 C. pen. Plângerea formulată de petiționarul I.S.N.

împotriva soluției procurorului a fost respinsă, ca neîntemeiată, de conducerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin rezoluția nr. 1023/II/2/2009, din 7 iulie 2009, care a constatat că nu se impune infirmarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. Potrivit art. 278 1 C. proc. pen., petiționarul s-a adresat cu o plângere Curții de Apel București, solicitând desființarea rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale cu scopul identificării și tragerii la răspundere a persoanelor vinovate de săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 290 și art. 291 C. pen.

Prin sentința penală nr. 320/F din 11 noiembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 7439/2/2009, al Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă plângerea petiționarului I.S.N., au fost desființate rezoluția nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 și nr. 1023/II/2/2009 din 7 iulie 2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru suplimentarea actelor premergătoare. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând greșita admitere a plângerii, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei procurorului pentru suplimentarea actelor premergătoare, în condițiile în care în cauză s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

La rândul lor, intimații P.S.O. și I.A. au atacat hotărârea primei instanțe cu recurs, susținând că nu au săvârșit faptele ce li se impută și în plus, instanța de fond, nu avea cum să mai trimită dosarul la procuror, în cauză fiind aplicabile disp. art. 122 C. pen. Petiționarul I.S.N. a formulat și el recurs, împotriva sentinței penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, dar pe data de 17 martie 2010, a depus un memoriu în fața Înaltei Curți, solicitând să se ia act de faptul că-și retrage recursul. Înalta Curte, examinând motivele de recurs, dar și întreaga cauză, potrivit disp. art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și intimații P.S.O.

și I.A. sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Pentru a se putea începe urmărirea penală într-o cauză sunt necesare două condiții. Prima condiție constă din existența acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit în mod cert o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile fie din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării. Cea de-a doua condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc.

pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b 1 ). Intervenția unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale. Potrivit art. 224 C. proc. pen. actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale și pot realiza următoarele obiective: - completează informațiile organului de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmăririi penale; - verifică informațiile deținute, confirmând sau infirmând concordanța acestora cu realitățile faptice ale cauzei; - fundamentează convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluția de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc.

pen. În prezenta cauză, Înalta Curte constată că ne aflăm în această ultimă variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat soluție de neîncepere a urmăririi penale. Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi și limitate de către organul de urmărire penală, la îndeplinirea activităților necesare atingerii scopului lor legal. Întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat existenta acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, înalta Curte constată că, în mod corect, parchetul a dispus soluția de neurmărire penală față de făptuitorii P.S.O. și I.A., în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 290 și art. 291 C. pen.

În atare condiții, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de admitere a plângerii și desființării rezoluțiilor atacate și de trimitere a cauzei la procuror pentru suplimentarea actelor premergătoare este netemeinică și nelegală, neavând acoperire în textul art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. Totodată, sentința primei instanțe este netemeinică și dintr-o altă perspectivă. Astfel, judecătorul fondului atunci când s-a pronunțat cu privire la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, invocată de parchet a interpretat greșit dispozițiile privind calculul termenelor prev. de art. 122 C. pen. În conformitate cu prevederile art. 122 alin. (2) C. pen. - termenul de prescripție a răspunderii penale pentru persoanele fizice se socotește de la data săvârșirii infracțiunii.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, pretinsa falsificare a cererii înregistrate cu nr. 738 din 27 iulie 1996 la Consiliul local Sector 1 – Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 ar fi avut loc în anul 1996, iar actul respectiv a fost depus în fața instanței de judecată la data de 16 mai 2002, odată cu cererea de chemare în judecată. Uzul de fals este o infracțiune instantanee. În consecință, această infracțiune se consumă în momentul când înscrisul falsificat este folosit. Prelungirea în timp a efectelor înscrisului folosit nu atribuie infracțiunii caracter continuu. Acesta este motivul pentru care termenul de prescripție curge din momentul folosirii actului. ( A se vedea în acest sens Tribunalul Suprem, secția penală decizia nr. 3224/1969 – R.R.D.-nr.

2/1970, p.170 și Tribunalul Suprem, decizia nr. 317/1971). Așa fiind, Înalta Curte constată că în cauză, termenul de prescripție de 5 ani, prev. de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. s-a împlinit pe data de 15 mai 2007, el nefiind întrerupt, în cauză neexistând învinuiți sau inculpați care să reclame comunicarea prin acte procesuale astfel că răspunderea penală a făptuitorilor este înlăturată, iar dispoziția instanței de suplimentare a actelor premergătoare este superfluă. De altfel, chiar dacă nu este aplicabil în cauză, textul prevede obligativitatea comunicării actelor procesuale numai învinuitului sau inculpatului) la data de 15 noiembrie 2009 s-a împlinit și termenul de prescripție specială, prevăzut de art. 124 C. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de intimații P.S.O. și I.A. împotriva sentinței penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, va casa sentința penală atacată și, în rejudecare va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul I.S.N. împotriva rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, pe care o va menține. De asemenea, se va lua act de declarația de retragere a recursului formulat de recurentul petiționar, conform art. 385 4 alin. (2) C. proc. pen. rap.

la art. 369 alin. (1) C. proc. pen. Potrivit art. 192 alin. (2) recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de recurenții P.S.O. și I.A. împotriva sentinței penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează sentința penală mai sus-menționată și, în rejudecare: Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul I.S.N. împotriva rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarul I.S.N. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, pentru judecata în fața primei instanțe, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul P.S.O., se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Ia act de declarația de retragere a recursului formulat de recurentul petiționar I.S.N. împotriva sentinței penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar I.S.N. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în fața instanței de recurs. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 martie 2010.