ÎCCJ, decizie (scj.ro #83904)

Termenul de prescripție a răspunderii penale. Uz de fals Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării Indice alfabetic: Drept penal - termenul de prescripție a răspunderii penale - uz de fals C. pen., art. 122 alin. (2), art. 291 Infracțiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen. este o infracțiune instantanee, care se consumă în momentul când înscrisul falsificat este folosit, prelungirea în timp a efectelor înscrisului folosit neatribuind infracțiunii de uz de fals caracterul de infracțiune continuă. Prin urmare, termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunii de uz de fals curge, conform art. 122 alin. (2) C. pen., de la data săvârșirii infracțiunii, reprezentată de data folosirii înscrisului.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1139 din 24 martie 2010 La data de 25 noiembrie 2008, petiționarul l.S., în calitate de persoană vătămată, a adresat o plângere organelor de urmărire penală, solicitând identificarea făptuitorilor și tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. și uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen. În susținerea plângerii, petiționarul a învederat faptul că, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 201/1996, încheiat cu societatea comercială A., autoarea sa, numita I.C., a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament. Ulterior, numiții P.Ș., M.G.

și alții au solicitat în instanță constatarea nulității absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare, pe motiv că s-au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995, întrucât, anterior încheierii acestui contract, pe rolul consiliului local se află cererea formulată de numitul P.Ș., prin care acesta solicită restituirea în natură a imobilului în cauză sau acordarea de despăgubiri. Petiționarul a susținut, de asemenea, că, în realitate, inițial, respectiva cererea formulată de P.Ș. privea exclusiv acordarea de despăgubiri pentru acel imobil, mențiunile privind restituirea în natură fiind adăugate ulterior prin completarea olografă. Datorită acestei completări, instanțele de judecată au admis cererea formulată de reclamanți și au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autoarea petiționarului.

Prin rezoluția nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul P.Ș. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 290 și art. 291 C. pen., constatându-se că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni. Prin aceeași rezoluție, în baza acelorași temeiuri juridice, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul I.A. (avocatul făptuitorului P.Ș. în dosarul civil), pentru infracțiunile prevăzute în art. 290 și art. 291 C. pen. Plângerea formulată de petiționarul I.S. împotriva soluției procurorului a fost respinsă, ca neîntemeiată, de conducerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin rezoluția nr. 1023/II/2/2009 din 7 iulie 2009. Potrivit art. 278 1 C. proc.

pen., petiționarul s-a adresat cu o plângere Curții de Apel București, solicitând desființarea rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale cu scopul identificării și tragerii la răspundere a persoanelor vinovate de săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 290 și art. 291 C. pen. Prin sentința nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă plângerea petiționarului I.S., au fost desființate rezoluția nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 și nr. 1023/II/2/2009 din 7 iulie 2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru suplimentarea actelor premergătoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs procurorul, criticând greșita admitere a plângerii, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei procurorului pentru suplimentarea actelor premergătoare, în condițiile în care în cauză s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. La rândul lor, intimații P.Ș. și I.A. au atacat hotărârea primei instanțe cu recurs, susținând că nu au săvârșit faptele ce li se impută și, în plus, instanța de fond nu avea cum să mai trimită dosarul la procuror, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 122 C. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de recurs, dar și întreaga cauză, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., constată că recursurile declarate de procuror și intimații P.Ș. și I.A. sunt fondate, pentru următoarele considerente: Pentru a se putea începe urmărirea penală într-o cauză sunt necesare două condiții. Prima condiție constă din existența acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit în mod cert o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile fie din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării. Cea de-a doua condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc.

pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b 1 ). Intervenția unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale. Potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale și pot realiza următoarele obiective: - completează informațiile organului de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmăririi penale; - verifică informațiile deținute, confirmând sau infirmând concordanța acestora cu realitățile faptice ale cauzei; - fundamentează convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluția de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc.

pen. În prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că ne aflăm în această ultimă variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat o soluție de neîncepere a urmăririi penale. Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi și limitate de către organul de urmărire penală, la îndeplinirea activităților necesare atingerii scopului lor legal. Întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat existența acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect, procurorul a dispus soluția de neurmărire penală față de făptuitorii P.Ș. și I.A., în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute în art. 290 și art. 291 C. pen.

În atare condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea instanței, de admitere a plângerii și desființare a rezoluțiilor atacate și de trimitere a cauzei la procuror pentru suplimentarea actelor premergătoare, este netemeinică și nelegală, neavând acoperire în textul art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. Totodată, sentința primei instanțe este netemeinică și dintr-o altă perspectivă. Astfel, judecătorul fondului, atunci când s-a pronunțat cu privire la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, invocată de procuror, a interpretat greșit dispozițiile privind calculul termenelor prevăzute în art. 122 C. pen. În conformitate cu prevederile art. 122 alin. (2) C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale pentru persoanele fizice se socotește de la data săvârșirii infracțiunii.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, pretinsa falsificare a cererii înregistrate cu nr. 738 din 27 iulie 1996 la consiliul local ar fi avut loc în anul 1996, iar actul respectiv a fost depus în fața instanței de judecată la data de 16 mai 2002, odată cu cererea de chemare în judecată. Uzul de fals este o infracțiune instantanee. În consecință, această infracțiune se consumă în momentul când înscrisul falsificat este folosit. Prelungirea în timp a efectelor înscrisului folosit nu atribuie infracțiunii caracter continuu. Acesta este motivul pentru care termenul de prescripție curge din momentul folosirii actului (a se vedea în acest sens Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 3224/1969 - R.R.D.

nr. 2/1970, p. 170 și Tribunalul Suprem, decizia nr. 317/1971). Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauză, termenul de prescripție de 5 ani, prevăzut în art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a împlinit pe data de 15 mai 2007, el nefiind întrerupt, în cauză neexistând învinuiți sau inculpați care să reclame comunicarea prin acte procesuale, astfel că răspunderea penală a făptuitorilor este înlăturată, iar dispoziția instanței de suplimentare a actelor premergătoare este superfluă. De altfel, chiar dacă nu este aplicabil în cauză (textul prevede obligativitatea comunicării actelor procesuale numai învinuitului sau inculpatului), la data de 15 noiembrie 2009 s-a împlinit și termenul de prescripție specială, prevăzut în art. 124 C. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de procuror și de recurenții P.Ș. și I.A. împotriva sentinței penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009, a casat sentința penală atacată și, în rejudecare, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul l.S. împotriva rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009, menținând rezoluția atacată. Notă: Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen. a fost modificat, în sensul că „hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă.”