ÎCCJ, decizie (scj.ro #83904)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83904) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Termenul
de prescripție a răspunderii penale. Uz de fals
Cuprins
pe materii:
Drept penal. Partea generală. Cauzele
care înlătură răspunderea penală sau consecințele
condamnării
Indice
alfabetic:
Drept penal
-
termenul
de prescripție a răspunderii penale
-
uz
de fals
C.
pen.,
art. 122 alin. (2), art. 291
Infracțiunea de uz de fals prevăzută în art. 291
C. pen. este o infracțiune instantanee, care se consumă în momentul
când înscrisul falsificat este folosit, prelungirea în timp a efectelor
înscrisului folosit neatribuind infracțiunii de uz de fals caracterul de
infracțiune continuă. Prin urmare, termenul de prescripție a
răspunderii penale în cazul infracțiunii de uz de fals curge, conform
art. 122 alin. (2) C. pen., de la data săvârșirii infracțiunii,
reprezentată de data folosirii înscrisului.
I.C.C.J.,
Secția penală, decizia nr. 1139 din 24 martie 2010
La data de 25 noiembrie 2008, petiționarul l.S., în
calitate de persoană vătămată, a adresat o plângere
organelor de urmărire penală, solicitând identificarea
făptuitorilor și tragerea la răspundere penală pentru
săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub
semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen.
și uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen.
În susținerea plângerii, petiționarul a învederat faptul
că, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 201/1996, încheiat cu
societatea comercială A., autoarea sa, numita I.C., a dobândit dreptul de
proprietate asupra unui apartament.
Ulterior, numiții P.Ș., M.G. și alții au
solicitat în instanță constatarea nulității absolute a
acestui contract de vânzare-cumpărare, pe motiv că s-au încălcat
dispozițiile Legii nr. 112/1995, întrucât, anterior încheierii acestui
contract, pe rolul consiliului local se află cererea formulată de
numitul P.Ș., prin care acesta solicită restituirea în natură a
imobilului în cauză sau acordarea de despăgubiri.
Petiționarul a susținut, de asemenea, că, în
realitate, inițial, respectiva cererea formulată de P.Ș. privea
exclusiv acordarea de despăgubiri pentru acel imobil, mențiunile
privind restituirea în natură fiind adăugate ulterior prin
completarea olografă.
Datorită acestei completări, instanțele de
judecată au admis cererea formulată de reclamanți și au
dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autoarea
petiționarului.
Prin rezoluția nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 a
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus, în
temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,
neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul P.Ș.
pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 290
și art. 291 C. pen., constatându-se că în cauză nu sunt
întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni.
Prin aceeași rezoluție, în baza acelorași
temeiuri juridice, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față
de făptuitorul I.A. (avocatul făptuitorului P.Ș. în dosarul
civil), pentru infracțiunile prevăzute în art. 290 și art. 291
C. pen.
Plângerea formulată de petiționarul I.S. împotriva
soluției procurorului a fost respinsă, ca neîntemeiată, de
conducerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin
rezoluția nr. 1023/II/2/2009 din 7 iulie 2009.
Potrivit art. 278
1
C. proc. pen., petiționarul
s-a adresat cu o plângere Curții de Apel București, solicitând
desființarea rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009 și
trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale cu
scopul identificării și tragerii la răspundere a persoanelor
vinovate de săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 290
și art. 291 C. pen.
Prin sentința nr. 320/F din 11 noiembrie 2009 a Curții
de Apel București, Secția a II-a penală și pentru cauze cu
minori și de familie, a fost admisă plângerea petiționarului
I.S., au fost desființate rezoluția nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009
și nr. 1023/II/2/2009 din 7 iulie 2009 ale Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel București și s-a dispus trimiterea cauzei la procuror
pentru suplimentarea actelor premergătoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs procurorul,
criticând greșita admitere a plângerii, desființarea rezoluției
atacate și trimiterea cauzei procurorului pentru suplimentarea actelor
premergătoare, în condițiile în care în cauză s-a împlinit
termenul de prescripție a răspunderii penale.
La rândul lor, intimații P.Ș. și I.A. au atacat
hotărârea primei instanțe cu recurs, susținând că nu au
săvârșit faptele ce li se impută și, în plus, instanța
de fond nu avea cum să mai trimită dosarul la procuror, în cauză
fiind aplicabile dispozițiile art. 122 C. pen.
Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând
motivele de recurs, dar și întreaga cauză, potrivit
dispozițiilor art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., constată
că recursurile declarate de procuror și intimații P.Ș.
și I.A. sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Pentru a se putea începe urmărirea penală într-o
cauză sunt necesare două condiții. Prima condiție
constă din existența acelui minim de date care permit organului de
urmărire penală să considere că s-a săvârșit în
mod cert o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate
deține informațiile fie din sesizarea făcută, fie din
actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării.
Cea de-a doua condiție necesară începerii
urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și
constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în
mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu
excepția celui prevăzut la lit. b
1
). Intervenția unui
astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de
urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma
sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale
să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.
Potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se
efectuează în vederea începerii urmăririi penale și pot realiza
următoarele obiective:
- completează informațiile organului de cercetare
pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine
începerea urmăririi penale;
- verifică informațiile deținute, confirmând sau
infirmând concordanța acestora cu realitățile faptice ale
cauzei;
- fundamentează convingerea organului de urmărire
penală referitoare la soluția de neurmărire penală,
potrivit art. 228 C. proc. pen.
În prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și
Justiție constată că ne aflăm în această ultimă
variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat o
soluție de neîncepere a urmăririi penale.
Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi și
limitate de către organul de urmărire penală, la îndeplinirea
activităților necesare atingerii scopului lor legal.
Întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză
nu a rezultat existența acelui minim de date în baza cărora să
se poată dispune începerea urmăririi penale, Înalta Curte de
Casație și Justiție constată că, în mod corect,
procurorul a dispus soluția de neurmărire penală față
de făptuitorii P.Ș. și I.A., în cauză nefiind întrunite
elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute în art. 290
și art. 291 C. pen.
În atare condiții, Înalta Curte de Casație și
Justiție constată că hotărârea instanței, de admitere
a plângerii și desființare a rezoluțiilor atacate și de
trimitere a cauzei la procuror pentru suplimentarea actelor premergătoare,
este netemeinică și nelegală, neavând acoperire în textul art.
278
1
alin. (8) lit. b) C. proc. pen.
Totodată, sentința primei instanțe este
netemeinică și dintr-o altă perspectivă.
Astfel, judecătorul fondului, atunci când s-a
pronunțat cu privire la împlinirea termenului de prescripție a
răspunderii penale, invocată de procuror, a interpretat greșit
dispozițiile privind calculul termenelor prevăzute în art. 122 C.
pen.
În conformitate cu prevederile art. 122 alin. (2) C. pen.,
termenul de prescripție a răspunderii penale pentru persoanele fizice
se socotește de la data săvârșirii infracțiunii.
Așa cum rezultă din actele și lucrările
dosarului, pretinsa falsificare a cererii înregistrate cu nr. 738 din 27 iulie
1996 la consiliul local ar fi avut loc în anul 1996, iar actul respectiv a fost
depus în fața instanței de judecată la data de 16 mai 2002,
odată cu cererea de chemare în judecată.
Uzul de fals este o infracțiune instantanee.
În consecință, această infracțiune se
consumă în momentul când înscrisul falsificat este folosit. Prelungirea în
timp a efectelor înscrisului folosit nu atribuie infracțiunii caracter
continuu. Acesta este motivul pentru care termenul de prescripție curge
din momentul folosirii actului (a se vedea în acest sens Tribunalul Suprem,
Secția penală, decizia nr. 3224/1969 - R.R.D. nr. 2/1970, p. 170
și Tribunalul Suprem, decizia nr. 317/1971).
Așa fiind, Înalta Curte de Casație și
Justiție constată că, în cauză, termenul de
prescripție de 5 ani, prevăzut în art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen.,
s-a împlinit pe data de 15 mai 2007, el nefiind întrerupt, în cauză
neexistând învinuiți sau inculpați care să reclame comunicarea
prin acte procesuale, astfel că răspunderea penală a
făptuitorilor este înlăturată, iar dispoziția
instanței de suplimentare a actelor premergătoare este superfluă.
De altfel, chiar dacă nu este aplicabil în cauză
(textul prevede obligativitatea comunicării actelor procesuale numai
învinuitului sau inculpatului), la data de 15 noiembrie 2009 s-a împlinit
și termenul de prescripție specială, prevăzut în art. 124
C. pen.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 385
15
pct.
2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a
admis recursurile declarate de procuror și de recurenții P.Ș.
și I.A. împotriva sentinței penale nr. 320/F din 11 noiembrie 2009, a
casat sentința penală atacată și, în rejudecare, a respins,
ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul l.S. împotriva
rezoluției nr. 919/P/2009 din 3 iunie 2009, menținând rezoluția
atacată.
Notă: Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri
pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of.
nr. 714 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010,
art. 278
1
alin. (10) C. proc. pen. a fost modificat, în sensul
că „hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin.
(8) este definitivă.”