ÎCCJ, Decizia nr. 121/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

14 iunie 2002, reclamantul N.V. a solicitat îndreptarea erorii și completarea

deciziei nr. 1593 din 24 aprilie 2002, prin care secția de contencios

administrativ a Curții Supreme de Justiție a respins recursul declarat de către

acesta împotriva sentinței nr. 488 din 19 aprilie 2001 a Curții de Apel

București.

În motivarea cererii, petentul a

susținut că, în mod eronat, s-a reținut în considerentele deciziei menționate

că, în cea de a doua cauză, formând obiectul dosarului nr. 570/2000 a Curții de

Apel București, instanțele s-au pronunțat și cu privire la legalitatea actelor

administrative care au stat la baza emiterii deciziilor supuse controlului

judecătoresc.

Recurentul a mai arătat că, în

practicaua deciziei menționate, s-a omis consemnarea lipsei de procedură cu

pârâtul A.V., invocată de către reclamant, în ședință publică, la data de 24

aprilie 2002.

Totodată, recurentul a invocat

omisiunea instanței de recurs de a se pronunța cu privire la excepția de

ilegalitate a Regulamentului nr. 754/1998 al Ministerului de Interne, precum și

cu privire la cererea de constatare a nulității sentinței atacate cu recurs.

Prin încheierea pronunțată la data

de 9 iulie 2002, în dosarul nr. 2221/2001, Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, a respins cererea formulată de N.V., ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

constatat, examinând cauza în raport cu criticile formulate, că cererea nu întrunește

condițiile art. 281, 281

1

, 281

2

și 281

3

C.

proc. civ.

Împotriva acestei încheieri,

reclamantul N.V. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Completul de 9 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție a fost sesizat cu recursul declarat de reclamantul

N.V. împotriva unei încheieri pronunțate de secția de contencios administrativ

a Curții Supreme de Justiție, în condițiile art. 281 și art. 281

1

C.

proc. civ., cu referire la o decizie pronunțată de aceeași secție ca instanță

de recurs.

Potrivit art. 281

3

alin. (1)

C. proc. civ., „încheierile pronunțate în temeiul art. 281 și art. 281

1

,

precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 281

2

C. proc. pen.,

sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a

solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea ori completarea”.

În raport cu dispozițiile art. 299 alin.

(1) teza II C. proc. civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din același cod,

încheierile sunt supuse controlului judiciar în cadrul soluționării căii de

atac exercitate împotriva hotărârii pronunțate în cauză.

Ca atare, încheierea atacată cu

recurs de către reclamant poate fi examinată numai în măsura în care decizia

pronunțată de secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție

este susceptibilă de a fi reformată prin exercitarea acestei căi de atac.

Or, decizia menționată, fiind

irevocabilă, nu este supusă recursului, aceasta neîncadrându-se în categoria

hotărârilor definitive, prevăzute de art. 299 C. proc. civ., susceptibile de a

fi supuse controlului judecătoresc pe această cale.

În consecință, recursul urmează a fi

privit ca inadmisibil potrivit dreptului comun, cu referire la calea procesuală

aleasă de reclamant și natura hotărârii criticate.

Pe de altă parte, potrivit art. 126 alin.

(2) din Constituția României, „competența instanțelor judecătorești și

procedura de judecată sunt prevăzute de lege”.

Așadar, activitatea judiciară

materializată în pronunțarea unei hotărâri privitoare la soluționarea unei

cereri, respectiv, căi de atac, nu poate avea loc decât în limitele competenței

atribuite prin lege fiecăreia dintre instanțele care, potrivit art. 126 din

Constituția României, constituie sistemul judiciar și realizează justiția.

Soluționarea căii de atac exercitate

de reclamant excede competenței materiale atribuite Completului de 9 judecători

al Înaltei Curți de Casație și Justiție prin art. 24 din Legea nr. 56/1993,

republicată, în raport cu împrejurarea că nu privește o hotărâre pronunțată în

fond de secția de contencios administrativ a Curții, astfel încât recursul

declarat de reclamantul N.V. se constată a fi inadmisibil și potrivit legii

speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în

condiții neprevăzute de legea procesuală civilă constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Înalta Curte va respinge recursul

declarat de reclamantul N.V., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul N.V. împotriva încheierii din 9 iulie 2002, pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, în dosarul nr. 2221/2001,

ca inadmisibil.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.