ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2181/2005

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 27 august 2004, petentul P.V. a formulat plângere penală împotriva numiților I.I. și T.G., polițiști în cadrul Poliției de Frontieră, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută de art. 260 C. pen. În motivarea plângerii petentul a precizat că cei doi polițiști, fiind audiați, la datele de 29 octombrie 2001 și 7 noiembrie 2001, în calitate de martori, în cauza penală în care el a fost cercetat pentru comiterea infracțiunii de braconaj, au dat declarații contradictorii, cu conținut diferit, evident mincinoase și pe baza cărora s-a reținut vinovăția sa. După administrarea unui amplu material probatoriu, prin rezoluția nr. 188/ P din 6 decembrie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a dispus în baza art. 228 alin. (6) și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., neînceperea urmăriri penale în cauza penală privind pe I.I. și T.G., pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă. Petentul a contestat rezoluția susținând că este nelegală și netemeinică, întrucât din actele premergătoare rezultă vinovăția celor doi polițiști, în sensul că au afirmat mincinos despre faptul că mașina în care se afla nu a oprit la semnalele sonore și luminoase, iar declarația cu privire la existența în mașină a unui căprior împușcat ar fi fost făcută numai după exprimarea intenției de a fi controlat conținutul mașinii. Plângerea a fost adresată Curții de Apel Iași, la 11 ianuarie 2005, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., după expirarea termenului prevăzut de lege, în cadrul căruia Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași ar fi trebuit să rezolve plângerea petentului împotriva actelor procurorului.

Ulterior, la data de 12 ianuarie 2005, prin rezoluția nr. 1217/II/2/2004 Procurorul General a respins plângerea. Curtea de Apel Iași, analizând plângerea și verificând toate actele premergătoare efectuate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, ca și dosarul nr. 144/P/2001 al aceluiași parchet, a considerat plângerea nefondată și a respins-o prin sentința penală 3 februarie 2005. S-a reținut că atât intimații, audiați ca martori, cât și petentul, audiat ca învinuit în dosarul nr. 144/P/2001, au dat mai multe declarații la diferite intervale de timp, făcând referire la condițiile în care a fost oprită mașina Aro, la legitimarea celor aflați în mașină și la faptul că în autoturism s-a găsit un țap împușcat, despre care s-a afirmat că a avut un picior rupt înainte de a fi împușcat.

Toate declarațiile date de polițiști se refereau la constatările lor cu ocazia identificării unor persoane suspectate de braconaj. Coroborând acele declarații cu celelalte probe, organele de urmărire penală, au stabilit că petentul, împreună cu alte trei persoane, au împușcat fără autorizație, într-o perioadă prohibită, un căprior, pe care au dorit să și-l însușească. S-a mai arătat că declarațiile martorilor I.I. și T.G. nu au fost determinante și esențiale pentru stabilirea vinovăției petentului, astfel că soluția de neînceperea urmăriri penale cu privire la persoanele cercetate este temeinică și legală. Petentul P.V. a declarat, în termen, recurs împotriva acestei sentințe, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, susținând, în esență, că instanța a comis o eroare gravă de fapt, printr-o interpretare greșită a probelor.

S-a solicitat reținerea cauzei spre rejudecare și pronunțarea unei decizii de condamnarea intimaților pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Motivul de recurs se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. Curtea, analizând toate actele și lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 260 C. pen., constituie infracțiune afirmațiile mincinoase făcute de un martor cu privire la împrejurări esențiale asupra cărora a fot întrebat. Or, în speță, pretinsele contradicții dintre declarațiile date de cei doi polițiști, audiați în cursul urmăririi penale pornită împotriva petentului, nu pot fi considerate ca mincinoase.

Ei au menționat că în mașina în care se afla petentul, împreună cu alte trei persoane, în ziua de 27 octombrie 2001 s-a găsit un căprior împușcat . Pe baza acestor mențiuni, consemnate atât în procesul verbal întocmit cu ocazia identificării braconierilor, cât și în declarațiile ulterioare date de cei doi polițiști de frontieră, organele de urmărire penală au stabilit că au fost încălcate dispozițiile art. 34 pct. 1 lit. a) și b) și pct. 2 lit. b) din Legea nr. 103/1996. Dar, prin ordonanța nr. 144/P/2001 din 30 ianuarie 2002, Parchetul a dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni administrative celor patru persoane aflate în autoturismul în care a fost găsit căpriorul împușcat.

Ordonanța sus-citată a fost pronunțată nu numai pe baza constatărilor și declarațiilor celor doi polițiști de frontieră, intimații din cauza de față, ci și în raport de alte probe administrate în cauză, în special autorizația de vânătoare din 24 octombrie 2001, eliberată de A.J.V.P.S. Iași și în care nu s-a menționat, conform obligațiilor legale, împușcarea căpriorului rănit. Petentul și celelalte trei persoane cercetate, au făcut plângere împotriva ordonanței, arătând că nu s-a dovedit intenția lor de sustragere a căpriorului. Prin rezoluția nr. 149/II/2 din 25 februarie 2002, plângerea a fost respinsă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași. Ulterior, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, printr-o ordonanță din aprilie 2002 a infirmat soluțiile date, dispunând redeschiderea urmăririi penale și reluarea cercetărilor.

Cu această ocazie au fost reaudiați toți martorii, inclusiv cei doi polițiști de frontieră, I.I. și T.G., care și-au menținut declarațiile, în sensul găsirii căpriorului împușcat în mașina vânătorilor, că aceștia nu au declarat din proprie inițiativă că dețin un căprior împușcat și că în autorizația de vânătoare nu au menționat procesul verbal cu privire la împușcarea căpriorului, așa cum prevăd Normele de vânătoare. Drept urmare, prin ordonanța din 7 octombrie 2002, din nou Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a dispus scoaterea de sub urmărire penală a celor patru vânători și aplicarea unei sancțiuni administrative pentru infracțiunea de braconaj. La 27 august 2004, petentul P.V. a formulat plângere și împotriva ultimei ordonanțe, plângere a cărei judecată a fost strămutată de la Curtea de Apel Iași la Curtea de Apel Timișoara.

Această instanță prin sentința penală nr. 12P din 12 februarie 2005, a admis plângerea și a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași în vederea redeschiderii urmăriri penale pentru infracțiunea de braconaj privind numai pe P.V. Sentința nu este definitivă. Așadar, se constată că pe parcursul celor tei proceduri de urmărire penală, declarațiile polițiștilor de frontieră nu au constituit elemente esențiale și singulare pe baza cărora să se poată reține vinovăția petentului. În consecință, corect organele de urmărire penală și instanța de judecată nu a considerat că intimații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Hotărârea atacată fiind legală și temeinică, urmează a fi menținută, iar recursul petentului va fi respins, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. În baza art. 192 C. proc. pen., petentul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat și către intimați, conform chitanțelor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, recursul declarat de petentul P.V. împotriva sentinței penale nr. 3 din 2 februarie 2005 a Curții de Apel Iași. Obligă pe recurentul petent la plata sumei de 400.000 lei cheltuieli judiciare către stat și câte 10.000.000 lei cheltuieli judiciare către făptuitorii I.I. și T.G. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 30 martie 2005.