ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2522/2005

Asupra recursului de față ; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 28 martie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC E. SA să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 80.000.000 lei despăgubiri materiale în favoarea minorului P.I.S. prin reprezentantul său legal D.A., reprezentând prejudiciul și suferința rezultată în urma electrocutării minorului din culpa pârâtei, obligarea la plata unei rente lunare în cuantum de 5.000.000 lei în favoarea minorului, reprezentând efortul suplimentar pe care acesta trebuie să-l depună în vederea asigurării pregătirii școlare, precum și acordarea unor daune morale în cuantum de 300.000.000 lei.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, din culpa exclusivă a pârâtei, la data de 5 ianuarie 2001 în Postul de transformare 82 aparținând acesteia a avut loc electrocutarea minorului P.I.S., acesta suferind leziuni vindecabile în 120 zile îngrijiri medicale și multiple sechele morfofuncționale. Ministerul Public și-a legitimat calitatea procesuală activă prin prisma prevederilor art. 45 C. proc. civ. și art. 27 lit. i) din Legea nr. 92/1992. Prin sentința civilă nr. 2072 din 15 septembrie 2003, Judecătoria Alba Iulia a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 80.000.000 lei despăgubiri materiale și 100.000.000 lei daune morale în favoarea minorului P.I.S. Au fost respinse celelalte pretenții civile solicitate.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 5 ianuarie 2001 în timp ce se juca cu alți copii, minorul P.I.S. a pătruns în clădirea punctului de transformare a energiei electrice nr. 82, ușa principală de acces și ușa nișei transformatorului fiind deschise și, intrând în contact cu transformatorul de medie tensiune, a fost electrocutat, suferind leziuni vindecabile în 120 de zile de îngrijiri medicale, sechele morfofuncționale pe mari suprafețe ale corpului și mobilitate redusă a membrelor. Instanța a reținut că minorul a suferit, ca urmare a accidentului produs din culpa pârâtei, atât un prejudiciu patrimonial, cât și un prejudiciu nepatrimonial, astfel că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1000 alin. (1) C. civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reprezentanta legală a minorului, D.A., cât și pârâta sucursala D.F.E.E. Alba. În apelul său, reprezentanta legală a minorului a criticat sentința pentru netemeinicie, în sensul că deși în dispozitiv se face mențiunea admiterii acțiunii, aceasta a fost admisă doar în parte, că suma de 100.000.000 lei daune morale este prea mică și pentru faptul că pârâta nu a fost obligată la plata unei rente lunare. Pârâta a criticat sentința pentru faptul că în mod greșit a fost obligată la plata sumei de 80.000.000 lei despăgubiri materiale, acestea nefiind dovedite în totalitate și pentru faptul că nu s-a avut în vedere culpa concurentă la producerea faptului generator de prejudiciu, respectiv în supravegherea minorului de către persoana căruia i-a fost încredințat spre creștere.

Prin decizia civilă nr. 411 din 17 martie 2004, Curtea de apel Alba Iulia a admis apelul formulat de D.A. și a schimbat sentința atacată, în sensul că a mărit cuantumul daunelor morale la suma de 210.000.000 lei și a obligat pârâta la plata unei rente lunare de 3.000.000 lei în favoarea minorului, începând cu data de 5 ianuarie 2001 și până la încetarea stării de nevoie. A fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă și aceasta obligată la plata sumei de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată. În considerentele deciziei s-a reținut că accidentul suferit de minor i-a provocat acestuia mari suferințe psihice, dar și o infirmitate, acest fapt justificând majorarea cuantumului daunelor morale.

De asemenea, s-a mai reținut că minorul este îndreptățit că primească o rentă lunară, având în vedere că leziunile suferite îl obligă să facă un efort suplimentar pentru a avea un minim de confort psihic și fizic. Cu privire la apelul pârâtei, instanța de apel l-a respins ca nefondat cu motivarea că suma de 80.000.000 lei despăgubiri materiale a fost pe deplin dovedită de martorii audiați, iar invocarea culpei concurente nu poate fi reținută pentru diminuarea cuantumului despăgubirilor întrucât temeiul de drept al răspunderii delictuale a pârâtei este art. 1000 alin. (1) C. civ., iar aceste dispoziții impun cercetarea vinovăției exclusiv a pârâtei, aceasta având paza juridică. Împotriva deciziei Curții de apel Alba Iulia și a sentinței nr. 2072 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei Alba Iulia a declarat recurs pârâta SC E. SA, sucursala D.F.E.E.

Alba, solicitând admiterea acestuia, în principal în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., cu modificarea hotărârilor atacate, în sensul diminuării la jumătate a despăgubirilor materiale și a daunelor morale acordate de instanța de fond și respingerea capătului de cerere privind obligarea la plata rentei lunare în favoarea minorului. Pârâta a criticat decizia instanței de apel sub aspectul încălcării normelor procedurale privind administrarea probelor, în sensul că după ce a acordat cuvântul în dezbateri, fapt consemnat în încheierea de ședință din data de 10 martie 2004 și a amânat pronunțarea pentru data de 17 martie 2004, apelanta D.A.

a depus odată cu concluziile scrise și certificatul medical nr. 1636 din 15 martie 2004, probă ce nu a fost pusă în discuția părților, însă a fost reținută de instanța de apel în justificarea acordării rentei lunare de 3.000.000 lei. Pentru acest motiv, recurenta a solicitat casarea deciziei instanței de apel. În subsidiar, a solicitat modificarea hotărârilor atacate, arătând că se impune diminuarea cuantumului despăgubirilor materiale, având în vedere că reprezentanta legală a minorului a solicitat 50.000.000 lei, iar instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut (80.000.000 lei), soluție menținută de instanța de apel, precum și a cuantumului daunelor morale, raportat la suferințele fizice și psihice provocate minorului, astfel încât acordarea acestora să nu reprezinte o îmbogățire fără justă cauză.

Recurenta a mai criticat decizia instanței de apel și sub aspectul obligării sale la plata unei rente lunare în favoarea minorului, considerând că această măsură nu se dovedește a fi temeinică raportat la probatoriul administrat în cauză. Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor urma: Primul motiv de recurs invocat de pârâtă, respectiv art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanța ar fi încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., este neîntemeiat întrucât nu se poate reține că instanța de apel ar fi nesocotit normele procedurale privind administrarea probelor atunci când a pronunțat hotărârea atacată. Certificatul medical nr. 1636 din 15 martie 2004 depus de D.A.

odată cu concluziile scrise, nu constituie proba unică și hotărâtoare care să fi determinat instanța de apel să acorde renta lunară de 3.000.000 lei, toate celelalte probatorii administrate în cauză justificând soluția instanței și demonstrând necesitatea reparării prejudiciului creat din culpa pârâtei și prin luarea unei astfel de măsuri. Așadar, faptul că certificatul medical respectiv nu a fost pus în discuția părților nu poate trage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind proba exclusivă care să fi stat la baza hotărârii instanței și în temeiul căreia să se fi stabilit culpa pârâtei și astfel să-i fi produs acesteia o vătămare prin faptul că nu a fost pusă în discuția părților.

Celelalte motive de recurs privind cuantumul despăgubirilor materiale și al daunelor morale, precum și netemeinicia acordării rentei lunare sunt, de asemenea, nefondate. Astfel, despăgubirile materiale în cuantum de 80.000.000 lei acordate de instanța de fond și menținute de instanța de apel, au fost bine determinate în raport de probatoriul administrat în cauză și natura leziunile suferite de minor, neputându-se reține că instanța ar fi acordat mai mult decât s-a cerut (respectiv 50.000.000 lei), atâta timp cât probele dovedesc pe deplin care este cuantumul cheltuielilor efectuate în urma producerii accidentului.

În ce privește culpa în producerea accidentului, este de netăgăduit că aparține în exclusivitate pârâtei, aceasta neîndeplinindu-și obligațiile de asigurare a securității postului de transformare a energiei electrice (nu era încuiat, nu avea tăblița de avertizare etc.), fără a se putea invoca și culpa concurentă a persoanei care avea în supraveghere minorul întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, temeiul juridic al răspunderii civile delictuale al pârâtei îl constituie art. 1000 alin. (1) C. civ., ceea ce impune cercetarea exclusivă a vinovăției celui ce avea paza juridică . Critica referitoare la cuantumul prea mare al daunelor morale și o așa-zisă „îmbogățire fără justă cauză” nici nu ar fi trebuit invocată, atâta timp cât persoana prejudiciată fizic, moral și psihic este un copil în vârstă de doar 11 ani, care a suferit o mare traumă psihică, dar și o gravă lezare a integrității sale fizice, cu consecințe viitoare asupra întregii sale existențe.

Se pare că recurenta nu poate vedea dincolo de latura materială a acestui accident nefericit, nu poate realiza dimensiunea umană și afectivă a dramei acestui copil, căruia despăgubirile materiale și morale acordate nu îi pot înlătura suferințele fizice și psihice, indiferent de cuantumul lor. Pentru aceleași considerente apare ca nefondată și critica referitoare la acordarea rentei lunare de 3.000.000 lei în favoarea minorului, aceasta justificându-se pentru compensarea efortului suplimentar pe care va trebui să-l depună minorul în viitor.

De altfel, toate sumele acordate de instanța de fond și cea de apel (despăgubiri materiale, daune morale, rentă lunară) reprezintă o justă despăgubire și o încercare de compensare a suferințelor fizice și psihice la care a fost supus minorul, criteriul principal avut în vedere fiind interesul acestuia și nu al persoanelor care exercită drepturile părintești (așa cum se reține din critica pârâtei referitoare la „îmbogățirea fără justă cauză”). Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA, sucursala D.F.E.E. Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA, sucursala D.F.E.E. Alba, împotriva deciziei nr. 411 din 17 martie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia și a sentinței nr. 2072 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei Alba Iulia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2005.