ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2522/2005

Asupra recursului de față ;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 28 martie 2003, Parchetul de pe lângă

Judecătoria Alba Iulia a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC E. SA să se

dispună obligarea acesteia la plata sumei de 80.000.000 lei despăgubiri

materiale în favoarea minorului P.I.S. prin reprezentantul său legal D.A.,

reprezentând prejudiciul și suferința rezultată în urma electrocutării

minorului din culpa pârâtei, obligarea la plata unei rente lunare în cuantum de

5.000.000 lei în favoarea minorului, reprezentând efortul suplimentar pe care

acesta trebuie să-l depună în vederea asigurării pregătirii școlare, precum și

acordarea unor daune morale în cuantum de 300.000.000 lei.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, din

culpa exclusivă a pârâtei, la data de 5 ianuarie 2001 în Postul de transformare

82 aparținând acesteia a avut loc electrocutarea minorului P.I.S., acesta

suferind leziuni vindecabile în 120 zile îngrijiri medicale și multiple sechele

morfofuncționale.

Ministerul Public și-a legitimat

calitatea procesuală activă prin prisma prevederilor art. 45 C. proc. civ. și

art. 27 lit. i) din Legea nr. 92/1992.

Prin sentința civilă nr. 2072 din 15

septembrie 2003, Judecătoria Alba Iulia a admis acțiunea și a obligat pârâta la

plata sumei de 80.000.000 lei despăgubiri materiale și 100.000.000 lei daune

morale în favoarea minorului P.I.S.

Au fost respinse celelalte pretenții

civile solicitate.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut că la data de 5 ianuarie 2001 în timp ce se juca cu alți

copii, minorul P.I.S. a pătruns în clădirea punctului de transformare a

energiei electrice nr. 82, ușa principală de acces și ușa nișei

transformatorului fiind deschise și, intrând în contact cu transformatorul de

medie tensiune, a fost electrocutat, suferind leziuni vindecabile în 120 de

zile de îngrijiri medicale, sechele morfofuncționale pe mari suprafețe ale

corpului și mobilitate redusă a membrelor.

Instanța a reținut că minorul a suferit,

ca urmare a accidentului produs din culpa pârâtei, atât un prejudiciu

patrimonial, cât și un prejudiciu nepatrimonial, astfel că în cauză sunt

întrunite condițiile prevăzute de art. 1000 alin. (1) C. civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât reprezentanta legală a minorului, D.A., cât și pârâta sucursala

D.F.E.E. Alba.

În apelul său, reprezentanta legală a

minorului a criticat sentința pentru netemeinicie, în sensul că deși în

dispozitiv se face mențiunea admiterii acțiunii, aceasta a fost admisă doar în

parte, că suma de 100.000.000 lei daune morale este prea mică și pentru faptul

că pârâta nu a fost obligată la plata unei rente lunare.

Pârâta a criticat sentința pentru faptul

că în mod greșit a fost obligată la plata sumei de 80.000.000 lei despăgubiri

materiale, acestea nefiind dovedite în totalitate și pentru faptul că nu s-a

avut în vedere culpa concurentă la producerea faptului generator de prejudiciu,

respectiv în supravegherea minorului de către persoana căruia i-a fost

încredințat spre creștere.

Prin decizia civilă nr. 411 din 17 martie

2004, Curtea de apel Alba Iulia a admis apelul formulat de D.A. și a schimbat

sentința atacată, în sensul că a mărit cuantumul daunelor morale la suma de

210.000.000 lei și a obligat pârâta la plata unei rente lunare de 3.000.000 lei

în favoarea minorului, începând cu data de 5 ianuarie 2001 și până la încetarea

stării de nevoie.

A fost respins ca nefondat apelul

declarat de pârâtă și aceasta obligată la plata sumei de 3.000.000 lei

cheltuieli de judecată.

În considerentele deciziei s-a reținut că

accidentul suferit de minor i-a provocat acestuia mari suferințe psihice, dar

și o infirmitate, acest fapt justificând majorarea cuantumului daunelor morale.

De asemenea, s-a mai reținut că minorul

este îndreptățit că primească o rentă lunară, având în vedere că leziunile

suferite îl obligă să facă un efort suplimentar pentru a avea un minim de

confort psihic și fizic.

Cu privire la apelul pârâtei, instanța de

apel l-a respins ca nefondat cu motivarea că suma de 80.000.000 lei despăgubiri

materiale a fost pe deplin dovedită de martorii audiați, iar invocarea culpei

concurente nu poate fi reținută pentru diminuarea cuantumului despăgubirilor întrucât

temeiul de drept al răspunderii delictuale a pârâtei este art. 1000 alin. (1)

C. civ., iar aceste dispoziții impun cercetarea vinovăției exclusiv a pârâtei,

aceasta având paza juridică.

Împotriva deciziei Curții de apel Alba

Iulia și a sentinței nr. 2072 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei Alba Iulia

a declarat recurs pârâta SC E. SA, sucursala D.F.E.E. Alba, solicitând

admiterea acestuia, în principal în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., în sensul casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare,

iar în subsidiar în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.,

cu modificarea hotărârilor atacate, în sensul diminuării la jumătate a

despăgubirilor materiale și a daunelor morale acordate de instanța de fond și

respingerea capătului de cerere privind obligarea la plata rentei lunare în

favoarea minorului.

Pârâta a criticat decizia instanței de

apel sub aspectul încălcării normelor procedurale privind administrarea

probelor, în sensul că după ce a acordat cuvântul în dezbateri, fapt consemnat

în încheierea de ședință din data de 10 martie 2004 și a amânat pronunțarea

pentru data de 17 martie 2004, apelanta D.A. a depus odată cu concluziile

scrise și certificatul medical nr. 1636 din 15 martie 2004, probă ce nu a fost pusă

în discuția părților, însă a fost reținută de instanța de apel în justificarea

acordării rentei lunare de 3.000.000 lei.

Pentru acest motiv, recurenta a solicitat

casarea deciziei instanței de apel.

În subsidiar, a solicitat modificarea

hotărârilor atacate, arătând că se impune diminuarea cuantumului despăgubirilor

materiale, având în vedere că reprezentanta legală a minorului a solicitat

50.000.000 lei, iar instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut

(80.000.000 lei), soluție menținută de instanța de apel, precum și a

cuantumului daunelor morale, raportat la suferințele fizice și psihice

provocate minorului, astfel încât acordarea acestora să nu reprezinte o

îmbogățire fără justă cauză.

Recurenta a mai criticat decizia

instanței de apel și sub aspectul obligării sale la plata unei rente lunare în

favoarea minorului, considerând că această măsură nu se dovedește a fi

temeinică raportat la probatoriul administrat în cauză.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor urma:

Primul motiv de recurs invocat de pârâtă,

respectiv art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanța ar fi încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., este neîntemeiat întrucât nu se poate reține că instanța de apel

ar fi nesocotit normele procedurale privind administrarea probelor atunci când

a pronunțat hotărârea atacată.

Certificatul medical nr. 1636 din 15

martie 2004 depus de D.A. odată cu concluziile scrise, nu constituie proba

unică și hotărâtoare care să fi determinat instanța de apel să acorde renta

lunară de 3.000.000 lei, toate celelalte probatorii administrate în cauză

justificând soluția instanței și demonstrând necesitatea reparării

prejudiciului creat din culpa pârâtei și prin luarea unei astfel de măsuri.

Așadar, faptul că certificatul medical

respectiv nu a fost pus în discuția părților nu poate trage nulitatea prevăzută

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind proba exclusivă care să fi stat la

baza hotărârii instanței și în temeiul căreia să se fi stabilit culpa pârâtei

și astfel să-i fi produs acesteia o vătămare prin faptul că nu a fost pusă în

discuția părților.

Celelalte motive de recurs privind

cuantumul despăgubirilor materiale și al daunelor morale, precum și

netemeinicia acordării rentei lunare sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, despăgubirile materiale în

cuantum de 80.000.000 lei acordate de instanța de fond și menținute de instanța

de apel, au fost bine determinate în raport de probatoriul administrat în cauză

și natura leziunile suferite de minor, neputându-se reține că instanța ar fi

acordat mai mult decât s-a cerut (respectiv 50.000.000 lei), atâta timp cât

probele dovedesc pe deplin care este cuantumul cheltuielilor efectuate în urma

producerii accidentului.

În ce privește culpa în producerea

accidentului, este de netăgăduit că aparține în exclusivitate pârâtei, aceasta

neîndeplinindu-și obligațiile de asigurare a securității postului de

transformare a energiei electrice (nu era încuiat, nu avea tăblița de avertizare

etc.), fără a se putea invoca și culpa concurentă a persoanei care avea în

supraveghere minorul întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel,

temeiul juridic al răspunderii civile delictuale al pârâtei îl constituie art.

1000 alin. (1) C. civ., ceea ce impune cercetarea exclusivă a vinovăției celui

ce avea paza juridică .

Critica referitoare la cuantumul prea

mare al daunelor morale și o așa-zisă „îmbogățire fără justă cauză” nici nu ar

fi trebuit invocată, atâta timp cât persoana prejudiciată fizic, moral și

psihic este un copil în vârstă de doar 11 ani, care a suferit o mare traumă

psihică, dar și o gravă lezare a integrității sale fizice, cu consecințe

viitoare asupra întregii sale existențe.

Se pare că recurenta nu poate vedea

dincolo de latura materială a acestui accident nefericit, nu poate realiza

dimensiunea umană și afectivă a dramei acestui copil, căruia despăgubirile

materiale și morale acordate nu îi pot înlătura suferințele fizice și psihice,

indiferent de cuantumul lor.

Pentru aceleași considerente apare ca

nefondată și critica referitoare la acordarea rentei lunare de 3.000.000 lei în

favoarea minorului, aceasta justificându-se pentru compensarea efortului

suplimentar pe care va trebui să-l depună minorul în viitor.

De altfel, toate sumele acordate de

instanța de fond și cea de apel (despăgubiri materiale, daune morale, rentă

lunară) reprezintă o justă despăgubire și o încercare de compensare a

suferințelor fizice și psihice la care a fost supus minorul, criteriul

principal avut în vedere fiind interesul acestuia și nu al persoanelor care

exercită drepturile părintești (așa cum se reține din critica pârâtei

referitoare la „îmbogățirea fără justă cauză”).

Pentru considerentele expuse anterior,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA,

sucursala D.F.E.E. Alba.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta SC E. SA, sucursala D.F.E.E. Alba, împotriva deciziei nr. 411 din 17

martie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia și a sentinței nr. 2072 din 15

septembrie 2003 a Judecătoriei Alba Iulia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31

martie 2005.