ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2114/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 28 martie 2003 reclamanta Ț.E. a

chemat în judecată pe pârâții I.A. și G.V., pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate nulitatea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 764 din 8 mai 1990 încheiat între pârâți, în calitate de cumpărători și G.G.,

în prezent decedat, în calitate de vânzător.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că la data de 8 mai 1990, vânzătorul G.G., care este tatăl său și al

pârâților, a fost luat de aceștia din urmă și dus fără voia sa la Notariatul de

Stat din orașul Drăgășani, pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare.

A mai arătat că imobilele vândute

aparțineau atât vânzătorului cât și soției sale G.E., de pe urma căreia nu a

fost dezbătută succesiunea astfel că vânzarea nu era posibilă.

La data de 29 mai 2003 pârâții au

formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate deschisă

succesiunea defunctei G.E., decedată la 29 martie 1987, unic moștenitor

acceptant fiind G.G., decedat la 2 decembrie 1997, ceilalți moștenitori fiind

străini de succesiune.

La data de 23 aprilie 2003, Ș.G. a

formulat o cerere de intervenție în interes propriu, solicitând anularea

aceluiași act de vânzare-cumpărare, cu motivarea că este soră cu părțile din

proces, și nu a fost dezbătută succesiunea autorilor lor, astfel că nu era

posibilă vânzarea imobilelor.

Prin încheierea din 19 iunie 2003,

Judecătoria Bălcești a dispus în temeiul art. 120 alin. (2) C. proc. civ.,

disjungerea cererii reconvenționale.

Aceeași instanță prin sentința

civilă nr. 1003 din 18 septembrie 2003 a respins ca nefondată acțiunea

promovată de reclamanta Ț.E. și a anulat ca netimbrată cererea de intervenție

formulată de Ș.G.

A dispus obligarea în solidar a

reclamantei și intervenientei la plata sumei de 3.700.000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată către pârâți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, în raport de probele administrate, că nu există motive care să

atragă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, iar faptul că

bunurile înstrăinate erau în indiviziune nu are relevanță, întrucât soarta unui

astfel de bun urmează a fi clarificată în cadrul acțiunii de partaj.

Referitor la capătul de cerere prin

care reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru

lipsa de folosință a imobilelor în litigiu, prima instanță a reținut că

reclamanta nu și-a precizat valoric pretențiile, deși i s-a pus în vedere iar o

asemenea cerere este supusă prescripției extinctive.

Cât privește cererea de intervenție

formulată de Ș.G., instanța de fond a dispus anularea acesteia ca netimbrată în

raport de prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Această hotărâre a fost atacată cu

apel de reclamantă și intervenientă.

În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta

Ț.E. a susținut în esență că nu a manifestat dezinteres față de moștenirea

părinților săi, nu a renunțat la moștenire, că tatăl său a fost mai mult forțat

să încheiere actul de vânzare-cumpărare, act care este nul pentru că bunul

înstrăinat se afla la acea dată în indiviziune.

Intervenienta Ș.G. a criticat

hotărârea pronunțată numai sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor

de judecată, susținând că nu trebuia obligată întrucât cererea sa a fost

anulată ca netimbrată.

Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, prin decizia nr. 207/A din 6 februarie 2004 a respins ca nefondate

apelurile declarate de reclamanta Ț.E. și intervenienta Ș.G. împotriva

sentinței civile nr. 1003 din 18 septembrie 2003 pronunțată de Judecătoria

Bălcești, județul Vâlcea.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că, împrejurarea invocată de reclamantă că, vânzătorul a fost

forțat să înstrăineze imobilele nu constituie un motiv care să conducă la

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare ci eventual un motiv de

nulitate relativă.

Referitor la critica formulată, în

sensul că vânzarea este nulă, întrucât s-a înstrăinat un bun aflat în

indiviziune, instanța de apel a reținut că, și sub acest aspect hotărârea este

legală, dat fiind că într-o atare situație vânzarea nu atrage nulitatea actului

de înstrăinare, ci impune dreptul dobândit de cumpărător unei condiții

rezultorii, a cărei îndeplinire are loc dacă bunul nu a fost atribuit cu ocazia

ieșirii din indiviziune, coindivizarului care l-a înstrăinat.

În ceea ce privește apelul declarat

de intervenienta Ș.G., a reținut că aceasta se află în culpă procesuală, din

moment ce prin cererea sa a invocat aceleași pretenții ca și cele ale

reclamantei, astfel că în mod corect a fost obligată la plata cheltuielilor de

judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanta Ț.E. a formulat în termen legal

recurs.

Critica hotărârii, deși nu este

formulată potrivit cerințelor art. 303 alin. (3) C. proc. civ. cu arătarea

motivelor cuprinse în art. 304 C. proc. civ., se referă în esență la greșita

apreciere a probelor administrate, cu privire la calitatea sa de moștenitoare,

la respingerea probei cu martora B.E., concubina vânzătorului G.G., comiterea infrancțiunilor

de fals și uz de fals de către I.A. sau avocata acesteia, constând în semnarea unor

acte, ce au fost prezentate instanței, incompatibilitatea completului de

judecată care a soluționat cauza și încheierea actului de vânzare-cumpărare de

către notarul public cu încălcarea legii.

Recursul nu este fondat.

Din cuprinsul cererii introductive

de instanță rezultă cu certitudine că motivul invocat de reclamantă pentru

anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 764 din 8 mai

1990, încheiat între pârâți, în calitate de cumpărători și G.G., în calitate de

vânzător, în prezent decedat este lipsa consimțământului, și indiferent de

calificarea dată de reclamantă nulității, instanța este aceea care are

obligația de a stabili caracterul nulității.

Încheierea actului juridic, în

condițiile vicierii consimțământului prin violență, este sancționată cu

nulitatea relativă.

Or, în raport de probele

administrate ambele instanțe au reținut în mod judicios, că, nu există motive

care să conducă la anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Și celelalte critici aduse deciziei

sunt neîntemeiate.

Soarta bunurilor aflate în

indiviziune și înstrăinate de către defunctul vânzător urmează a fi stabilită

în cadrul acțiunii de partaj succesoral.

Referitor la reaudierea martorei B.E.,

mijloc de probă invocat de recurentă, asupra căruia instanța nu s-a pronunțat,

din încheierea de ședință din data de 19 iunie 2003 (f. 33 dosar fond) rezultă

că reclamanta nu a solicitat această probă.

În condițiile în care reclamanta nu

a folosit procedura înscrierii în fals și nu a formulat o plângere penală

împotriva pârâților pentru comiterea infracțiunilor de fals și uz de fals,

critica formulată în recurs este nejustificată.

Așa fiind, recursul este nefondat și

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.

Ca parte căzută în pretenții,

potrivit art. 274 C. proc. civ., reclamanta va fi obligată să plătească

pârâților intimați G.V. și I.A. suma de 6.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată în recurs, ce constau din onorar apărător, conform chitanței nr. 3

din 28 ianuarie 2005, emisă de Cabinetul individual de avocatură A.C.D. din

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de

reclamanta Ț.E. împotriva deciziei nr. 207 din 6

februarie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă Ț.E. la

plata a 6.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâții G.V. și I.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2005.