ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3716/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 10 februarie 2004, reclamantul K.M., cetățean iranian, a solicitat anularea măsurii interzicerii intrării în România pe o perioadă de 10 ani, măsură luată de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, în prezent Direcția de Pașapoarte, precum și obligarea pârâtei să-i acorde viza de lungă ședere prevăzută de art. 49 din O.U.G. nr. 194/2002. În motivarea acțiunii s-a arătat că măsura contestată nu era obligatorie, deoarece a fost condamnat la o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiționat, instanța penală pronunțându-se asupra pericolului social pe care îl reprezintă reclamantul.

S-a mai precizat că petentul nu a săvârșit alte fapte penale, s-a integrat bine în societate și este unic întreținător al familiei, fiind căsătorit cu M.K. și având un copil minor. Prin sentința civilă nr. 689/2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, reținându-se că sunt întrunite condițiile art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen, reclamantul, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-a arătat în esență că, întrucât instanța penală a considerat că pedeapsa de 2 ani închisoare nu trebuie executată în regim de deținere, intimata putea să nu aplice interdicția de 10 ani a intrării în România, că prezența sa pe teritoriul României nu pune în pericol siguranța sau ordinea publică; că îndeplinește condițiile legale pentru acordarea vizei de lungă ședere, conform art. 49 din O.U.G.

nr. 194/2002. Verificând cauza în funcție de motivarea recursului, Curtea constată că sentința este legală și temeinică. Se reține că recurentul, prin decizia penală nr. 2347/2002, a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost condamnat la 2 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o perioadă de 4 ani. Conform dispozițiilor art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, împotriva străinilor care au comis infracțiuni, durata interdicției de intrare în România va fi egală cu durata pedepsei la care au fost condamnați, dar nu mai mică de 10 ani. Textul legal este imperativ, astfel încât măsura dispusă de intimată este legală. Ca urmare, cererea reclamantului, de acordare a vizei de lungă ședere, în mod legal a fost respinsă, întrucât dispozițiile art. 49 din O.U.G.

nr. 194/2002 prevăd că viza se poate acorda numai dacă nu există una din situațiile de nepermitere a intrării prevăzute de art. 6 din ordonanță. Or, art. 6 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002 menționează că le este permisă intrarea în România, străinilor care nu sunt incluși în categoria celor împotriva cărora s-a instituit măsura interzicerii intrării în România. Cum împotriva recurentului a fost instituită această măsură, la data de 23 mai 2003, în mod legal cererea de acordare a vizei de lungă ședere a fost respinsă. Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins ca nefondat, în cauză neexistând motive de recurs care să poate fi analizate din oficiu conform dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul K.M. împotriva sentinței civile nr. 689 din 14 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2005.