ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4639/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 23 aprilie 2002 la Tribunalul București, reclamantul B.K., cetățean sirian, a chemat în judecată Serviciul Independent de Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului de Interne, solicitând anularea vizei de ieșire din România, emisă de pârât la data de 2 aprilie 2002, prelungirea vizei de ședere în România pentru întregirea familiei, precum și suspendarea efectelor vizei de ieșire din România, până la soluționarea cauzei. În motivarea acțiunii, reclamantul arată că la data de 10 ianuarie 2002, Ambasada României din Damasc a emis viza cu valabilitate până la data de 10 aprilie 2002, întrucât îndeplinea condițiile necesare.

A precizat că la 17 mai 1997 s-a căsătorit cu cetățeana română K.N., din această căsătorie rezultând minora K.H., născută la 25 iunie 1998. Reclamantul a menținut că a locuit împreună cu familia sa în România, până la data de 4 ianuarie 2000, când i s-a aplicat o viză de ieșire din țară, precum și interdicția de a intra pe teritoriul României pe o perioadă de 6 luni, întrucât a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea unei fapte penale, iar după ce interdicția a expirat, s-a adresat autorităților române din Siria, în vederea emiterii vizei de întregire a familiei, viză care i-a fost acordată inițial, însă la expirarea acesteia, autoritățile române au refuzat prelungirea ei. În susținerea cererii, reclamantul a invocat Constituția României și Convenția cu Privire la Drepturile Copilului, la care România a aderat.

Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 420/F din 23 mai 2002, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Această instanță, prin sentința civilă nr. 940 din 16 octombrie 2002, a respins acțiunea, cu motivarea că, potrivit dispozițiilor legale în materie, pârâta putea refuza viza de ședere în țară pentru străinul care a săvârșit infracțiuni în perioada șederii în România. Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamantul B.K., susținând. în esență. că obligarea sa de a părăsi România, îl expune la cheltuieli financiare importante și că instanța nu a avut în vedere interesul copilului minor și dreptul acestuia de a fi crescut de ambii părinți și dispozițiile art. 3 din Tratatul privind Drepturile Copilului, care statuează dreptul copilului de a fi crescut de către ambii părinți, cu excepția cazurilor excepționale.

Se mai arată că instanța de fond a reținut o situație de fapt greșită, că reclamantul avea interdicție de intrare în România la 4 ianuarie 2002. În realitate, interdicția de intrare în țară pe timp de 6 luni, era aplicabilă de la 4 ianuarie 2000, când a părăsit teritoriul României. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Instanța de fond a apreciat faptul că recurentul nu îndeplinește condițiile pentru prelungirea vizei de ședere în scopul reîntregirii familiei, fără a administra probele necesare stabilirii acestei situații. Din probele dosarului rezultă că B.K., cetățean sirian.

cu reședința în comuna Voluntari, la data de 17 mai 1997 s-a căsătorit cu cetățeana română K.N., din această căsătorie rezultând minora K.H., născută la data de 25 iunie 1998. Potrivit dispozițiilor art. 9 din Convenția din 20 noiembrie 1989, cu privire la drepturile copilului, statele-părți vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței lor, iar când separarea rezultă din măsurile luate de către un stat parte, precum detenția, închisoarea, exilul, expulzarea sau moartea celor doi părinți sau a unuia din ei, statul-parte dă, la cererea părinților, a copilului sau dacă este cazul, unui alt membru al familiei, informații esențiale asupra locului unde se găsesc membrii familiei, afară dacă divulgarea acestor informații ar aduce prejudicii bunăstării copilului.

Prevederile art. 10 al legii, stipulează că „orice cerere făcută de un copil sau de către părinții săi, în vederea intrării într-un stat-parte sau părăsirii acestuia, în scopul reîntregirii familiei, va fi examinată de statele-părți într-un spirit pozitiv, cu umanism și operativitate. Statele părți vor veghea, de asemenea, ca prezentarea unei astfel de cereri să nu antreneze consecințe dăunătoare pentru autorii solicitării și membrii familiilor lor”. În spiritul acestor dispoziții și ale art. 11 lit. c 1 ) din Legea nr. 123/2001, se impunea ca recurentul-reclamant să prezinte dovezi care să ateste că are mijloace de întreținere pe timpul șederii în România. De asemeni, trebuiau prezentate instanței sentința penală nr. 371 din 16 noiembrie 1998, prin care B.K.

a fost condamnat pentru falsificare de monedă, la 3 ani și 4 luni închisoare, precum și decizia nr. 105/A din 6 mai 1999 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus expulzarea inculpatului S.A. de pe teritoriul României și au fost respinse recursurile celorlalți inculpați, printre care și B. Așa fiind, și văzând și dispozițiile art. 313 C. proc. civ., se va admite recursul reclamantului, se va casa sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea administrării tuturor probelor necesare ocrotirii interesului minorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.K., împotriva sentinței civile nr. 940 din 16 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. Respinge recursul declarat de B.K., împotriva încheierii pronunțată în Camera de consiliu la data de 25 septembrie 2002, de aceiași instanță, în dosarul nr. 1463/CA/2001. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2003.