ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2065/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 28 iulie 2003, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul B.M. a chemat în judecată Ministerul de Interne - Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei - Direcția pentru Străini și Probleme de Migrare, solicitând anularea deciziei prin care i s-a refuzat prelungirea duratei de valabilitate a vizei simple pentru întregirea familiei și prin care s-a dispus părăsirea teritoriului României și acordarea vizei de ieșire, precum și instituirea interdicției de intrare în România pe o perioadă de 6 luni de la data părăsirii teritoriului României, comunicate cu adresa nr. 1414352 din 27 noiembrie 2002. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la prelungirea vizei pentru întregirea familiei, începând cu 31 august 2002; suspendarea executării dispozițiilor menționate și obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este cetățean turc, că se află pe teritoriul României din 1995, că este căsătorit cu o cetățeană română, din data de 20 ianuarie 2002 și că are în întreținere un copil minor dintr-o căsătorie anterioară. Prin sentința civilă nr. 317 din 18 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis în parte, acțiunea, în sensul că a anulat decizia nr. 1414352 din 27 noiembrie 2002, a obligat pârâta să prelungească reclamantului, dreptul de ședere în România, pe motivul reîntregirii familiei și a respins cererea de cheltuieli de judecată.

S-a reținut că în mod abuziv pârâta a refuzat prelungirea vizei de ședere, considerând că s-a depășit termenul de solicitare, întrucât înainte de acesta, reclamantul a formulat o cerere de prelungire, fără a putea face dovada și cu buletinul de identitate al soției sale care, însă, urmare a preschimbării, a fost eliberat ulterior, la 10 septembrie 2002. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, susținând în esență că instanța de fond a apreciat greșit probele administrate, prin care s-a dovedit că reclamantul, anterior expirării vizei de ședere, nu a prezentat documentele necesare prelungirii acesteia, iar după obținerea acestora, la 15 august 2002 a întârziat nejustificat să formuleze o nouă solicitare, până la 5 noiembrie 2002, situație în care, legal și temeinic s-a constatat în conformitate cu dispozițiile H.G.

nr. 476/2001, că după o ședere ilegală de peste 30 de zile, sunt aplicabile prevederile art. 47 alin. (1) lit. g). Recursul nu este fondat. Din evidența Serviciului Independent de Evidență Informatizată a municipiului București, așa cum a fost prezentată în cauză, rezultă că în perioada 31 iulie 1996 - 15 iulie 2000, B.M. a avut succesiv viză de ședere în România, fiind angajat cu permis de muncă la SC F.S. SRL. Din 21 august 2000, când a părăsit România, reclamantul a revenit de mai multe ori, pentru scurte perioade, pentru ca apoi, la 20 ianuarie 2002, să se căsătorească cu o cetățeană română.

La 3 iunie 2002 a primit viză de reîntregire a familiei, acordată de Consulatul României de la Istambul, valabilă până la 12 august 2002. La 6 august 2002, reclamantul a solicitat prelungirea vizei de ședere, cerere ce i-a fost respinsă, pentru motivul că soția sa nu avea domiciliul în București, motiv pentru care, de altfel, a și fost îndrumat să reglementeze această situație. Astfel fiind, urmează a se reține, nu numai că reclamantul s-a adresat în termenul legal pentru solicitarea prelungirii vizei de ședere, dar refuzul autorităților este nejustificat, neîncadrându-se în nici una dintre situațiile prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 123/2001. Mai mult, în conformitate cu dispozițiile H.G.

nr. 476/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 12/2001 privind regimul străinilor, această viză se putea prelungi, fiind dovedite ca îndeplinite, cerințele art. 28 lit. e). De altfel, la 15 august 2002, reclamantul a revenit cu o nouă solicitare de prelungire a vizei, moment la care soția sa primise noua carte de identitate cu domiciliul în București, cerere la care, însă, nu i s-a răspuns, pentru ca abia la 5 noiembrie 2002, după o altă revenire, să se respingă solicitarea, cu motivarea depășirii termenului legal de solicitare a prelungirii vizei de ședere. Or, în condițiile în care autoritatea pârâtă nu a soluționat cererea din 15 august 2002, revenirea reclamantului cu o nouă solicitare, la 5 noiembrie 2002, nu-i poate fi imputată și cu atât mai puțin invocată, ca temei al soluției de respingere, nefiind în fapt dovedită, încălcarea dispozițiilor art. 17 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 123/2001.

În raport cu aceste considerente, urmează a se aprecia ca legală și temeinică, soluția Curții de Apel București, și în conformitate cu dispozițiile art. 312 și 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerului Administrației și Internelor - Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei împotriva sentinței civile nr. 317 din 18 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Obligă recurentul la 4.000.000 cheltuieli de judecată pentru reclamantul B.M. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2005.