ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2065/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

28 iulie 2003, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul B.M. a chemat

în judecată Ministerul de Interne - Direcția Generală de Evidență Informatizată

a Persoanei - Direcția pentru Străini și Probleme de Migrare, solicitând

anularea deciziei prin care i s-a refuzat prelungirea duratei de valabilitate a

vizei simple pentru întregirea familiei și prin care s-a dispus părăsirea

teritoriului României și acordarea vizei de ieșire, precum și instituirea

interdicției de intrare în România pe o perioadă de 6 luni de la data părăsirii

teritoriului României, comunicate cu adresa nr. 1414352 din 27 noiembrie 2002.

Totodată, reclamantul a

solicitat obligarea pârâtei la prelungirea vizei pentru întregirea familiei,

începând cu 31 august 2002; suspendarea executării dispozițiilor menționate și

obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că este cetățean turc, că se află pe teritoriul României

din 1995, că este căsătorit cu o cetățeană română, din data de 20 ianuarie 2002

și că are în întreținere un copil minor dintr-o căsătorie anterioară.

Prin sentința civilă nr. 317

din 18 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a admis în parte, acțiunea, în sensul că a anulat decizia nr. 1414352

din 27 noiembrie 2002, a obligat pârâta să prelungească reclamantului, dreptul

de ședere în România, pe motivul reîntregirii familiei și a respins cererea de

cheltuieli de judecată.

S-a reținut că în mod abuziv

pârâta a refuzat prelungirea vizei de ședere, considerând că s-a depășit

termenul de solicitare, întrucât înainte de acesta, reclamantul a formulat o

cerere de prelungire, fără a putea face dovada și cu buletinul de identitate al

soției sale care, însă, urmare a preschimbării, a fost eliberat ulterior, la 10

septembrie 2002.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei din

cadrul Ministerului Administrației și Internelor, susținând în esență că

instanța de fond a apreciat greșit probele administrate, prin care s-a dovedit

că reclamantul, anterior expirării vizei de ședere, nu a prezentat documentele

necesare prelungirii acesteia, iar după obținerea acestora, la 15 august 2002 a

întârziat nejustificat să formuleze o nouă solicitare, până la 5 noiembrie 2002,

situație în care, legal și temeinic s-a constatat în conformitate cu

dispozițiile H.G. nr. 476/2001, că după o ședere ilegală de peste 30 de zile,

sunt aplicabile prevederile art. 47 alin. (1) lit. g).

Recursul nu este fondat.

Din evidența Serviciului

Independent de Evidență Informatizată a municipiului București, așa cum a fost

prezentată în cauză, rezultă că în perioada 31 iulie 1996 - 15 iulie 2000, B.M.

a avut succesiv viză de ședere în România, fiind angajat cu permis de muncă la SC F.S. SRL.

Din 21 august 2000, când a

părăsit România, reclamantul a revenit de mai multe ori, pentru scurte

perioade, pentru ca apoi, la 20 ianuarie 2002, să se căsătorească cu o

cetățeană română.

La 3 iunie 2002 a primit

viză de reîntregire a familiei, acordată de Consulatul României de la Istambul, valabilă până la 12 august 2002.

La 6 august 2002,

reclamantul a solicitat prelungirea vizei de ședere, cerere ce i-a fost

respinsă, pentru motivul că soția sa nu avea domiciliul în București, motiv

pentru care, de altfel, a și fost îndrumat să reglementeze această situație.

Astfel fiind, urmează a se

reține, nu numai că reclamantul s-a adresat în termenul legal pentru

solicitarea prelungirii vizei de ședere, dar refuzul autorităților este

nejustificat, neîncadrându-se în nici una dintre situațiile prevăzute de art. 10

alin. (2) din Legea nr. 123/2001.

Mai mult, în conformitate cu

dispozițiile H.G. nr. 476/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 12/2001 privind regimul străinilor, această viză se putea

prelungi, fiind dovedite ca îndeplinite, cerințele art. 28 lit. e).

De altfel, la 15 august 2002,

reclamantul a revenit cu o nouă solicitare de prelungire a vizei, moment la

care soția sa primise noua carte de identitate cu domiciliul în București,

cerere la care, însă, nu i s-a răspuns, pentru ca abia la 5 noiembrie 2002,

după o altă revenire, să se respingă solicitarea, cu motivarea depășirii

termenului legal de solicitare a prelungirii vizei de ședere.

Or, în condițiile în care

autoritatea pârâtă nu a soluționat cererea din 15 august 2002, revenirea

reclamantului cu o nouă solicitare, la 5 noiembrie 2002, nu-i poate fi imputată

și cu atât mai puțin invocată, ca temei al soluției de respingere, nefiind în

fapt dovedită, încălcarea dispozițiilor art. 17 și art. 18 alin. (1) din Legea nr.

123/2001.

În raport cu aceste

considerente, urmează a se aprecia ca legală și temeinică, soluția Curții de

Apel București, și în conformitate cu dispozițiile art. 312 și 274 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerului Administrației și Internelor - Direcția Generală de Evidență

Informatizată a Persoanei împotriva sentinței civile nr. 317 din 18 februarie

2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca

nefondat.

Obligă recurentul la

4.000.000 cheltuieli de judecată pentru reclamantul B.M.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 martie 2005.