ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 45/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 18 martie 2005, reclamantul B.S. a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini, solicitând anularea deciziei nr. 611700 din 4 martie 2005 și obligarea pârâtei să-i admită cererea de stabilire a domiciliului în România. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta, sesizată cu cererea la 1 septembrie 2004, i-a comunicat răspunsul negativ, cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de Legea nr. 482/2004 și făcând trimitere la modificările aduse O.U.G. nr. 194/2002, intrate, însă, în vigoare, după înregistrarea solicitării privind aprobarea stabilirii domiciliului.

Prin sentința civilă nr. 1123 din 10 iunie 2005, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtă și a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamantul nu a avut o ședere temporară continuă pe teritoriul țării, în ultimii 5 ani, anteriori depunerii cererii, în evidența traficului de frontieră cetățeanul iranian figurând ieșit din România, 623 de zile și neîndeplinind, astfel, una din condițiile cerute de lege. Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamantul B.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, reclamantul a învederat că soluția instanței este greșită, întrucât el îndeplinea la data depunerii cererii, condițiile prevăzute de O.U.G.

nr. 194/2002, modificările aduse prin Legea nr. 482/2004, fiind adoptate ulterior și nefiindu-i aplicabile. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare. Astfel, Curtea reține că prevederile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 482/2004, au fost corect aplicate, reclamantul neîndeplinind condițiile pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România, astfel cum sunt prevăzute de dispozițiile art. 70 alin. (1), în forma reglementată prin Legea nr. 482/2004.

Aceste dispoziții, deși intrate în vigoare după depunerea cererii reclamantului privind aprobarea stabilirii domiciliului, îi sunt aplicabile, decizia luată de pârâtă datând din 16 februarie 2005, autoritatea având la dispoziție un termen de 6 luni pentru soluționarea cererii, în interiorul căruia au intervenit modificările legislative. Potrivit textului de lege sus-menționat, șederea este considerată continuă, când perioadele de absență nu depășesc în total 10 luni pe întregul interval de timp. Și potrivit vechii reglementări, art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, una din condițiile pentru aprobarea cererii de stabilire a domiciliului în România impunea o ședere temporară legală și continuă de cel puțin 6 ani, reclamantul neîndeplinind această cerință, el lipsind din țară 623 zile.

În consecință, criticile aduse sentinței fiind neîntemeiate, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.S. împotriva sentinței civile nr. 1123 din 10 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2006.