ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 691/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1513 din 21 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. 38351/2/2005 (nr. 4731/2005), a fost admisă acțiunea reclamantului, cetățean iranian, rezident în România, M.N., în contradictoriu cu Autoritatea pentru Străini. Au fost anulate actele nr. 610143/VG/SIV din 15 septembrie 2004 și nr. 664214 din 15 octombrie 2004, emise de pârâtă. A fost obligată pârâta să emită o decizie de aprobare a stabilirii domiciliului în România pentru reclamant. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul a solicitat pârâtei, aprobarea stabilirii domiciliului în România, în temeiul dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor, dar i-a fost refuzată cererea (prin adresa nr. 610143/2004); că motivul refuzului a fost neîndeplinirea de către solicitant a condiției de ședere temporară legală în România de minimum 6 ani, fiind sancționat contravențional pentru întârzierea la prelungirea dreptului la ședere, în perioada 1995 - 2003. Instanța a considerat că refuzul autorității este neîntemeiat și nelegal, întrucât, deși textul legal prevede condiția șederii temporare legale și continue de cel puțin 6 ani, perioadele luate în calcul de pârâtă, pentru reclamant, depășesc intervalul legal stabilit, în speță -19 mai 1998 - 19 mai 2004. A constatat instanța, pe baza pașaportului reclamantului, că acesta a avut o ședere legală și continuă de cel puțin 6 ani anterior depunerii cererii și că întârzierea de o zi și, respectiv, două zile în solicitarea vizei de prelungire a șederii nu este un motiv de respingere a cererii de stabilire a domiciliului, interpretarea autorității în acest sens fiind eronată.

A apreciat instanța că sancționarea contravențională pentru întârzierea în solicitarea prelungirii dreptului de ședere nu schimbă caracterul legal al dreptului reclamantului, câtă vreme autoritatea nu a emis o dispoziție de părăsire a teritoriului României, conform art. 79 alin. (2) și art. 80 din O.U.G. nr. 194/2002, singura care ar fi făcut ca șederea reclamantului să devină ilegală. Împotriva acestei sentințe a declarat în termen, recursul de față, pârâta, cererea fiind legal timbrată.

În motivarea sa, recurenta arată că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât reclamantul nu a avut o ședere temporară legală de cel puțin 6 ani, existând numeroase întârzieri la prelungirea dreptului de ședere în perioadele: 9 - 17 ianuarie 1995; 17 iulie - 1 august 1995; 1 februarie - 24 februarie 2005; 5 - 7 ianuarie 2003 și 7 - 10 aprilie 2003. Consideră recurenta că aceste discontinuități dintre perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de ședere temporară, fac ca șederea reclamantului pe teritoriul României să-și fi pierdut caracterul legal, astfel încât refuzul ei de acordare a dreptului de stabilire a domiciliului a fost întemeiat și legal. Invocă recurenta dispozițiile art. 4 alin. (1) și (4), ale art. 11 alin. (1) și ale art. 51 din O.U.G.

nr. 194/2002, pentru a arăta obligațiile străinului aflat pe teritoriul României, de a solicita prelungirea dreptului de ședere temporară în termenele legale, subliniind că reclamantul a încălcat aceste dispoziții, astfel încât de la 3 august 1994, când a obținut prima oară dreptul de ședere temporară, nu a existat nici o perioadă de cel puțin 6 ani în care el să fi avut o ședere legală continuă. Consideră recurenta, că reclamantul a pierdut continuitatea dreptului de ședere legal, astfel încât efectul acestor întreruperi nu poate fi anulat prin sancțiunea administrativă contravențională, indiferent de durata întârzierii, iar legea nu distinge.

Arată recurenta că legea aplicabilă la momentul formulării cererii reclamantului presupune o ședere legală și continuă de cel puțin 6 ani anterior depunerii cererii, fără a face distincție între o întrerupere mai mare sau mai mică, neprevăzând o anumită durată a discontinuităților între perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de ședere. Recursul nu se fondează. La data formulării cererii de acordare a dreptului de stabilire a domiciliului, 19 mai 2004, era aplicabilă O.U.G. nr. 194/2002, în forma sa republicată la 8 martie 2004 ( M. Of. nr. 201/8.03.2004 ), iar dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II prevedeau că străinii își pot stabili domiciliul în România, dacă îndeplinesc cumulativ mai multe condiții, printre care și „o ședere temporară legală și continuă de cel puțin 6 ani”, în cazul celorlalte categorii de străini decât cei căsătoriți cu cetățeni români.

Problema juridică în speță este cea a definirii condiției de „continuitate”. Autoritatea a considerat că există continuitate numai în situația în care străinul, intrat legal pe teritoriul României și obținând o primă aprobare a dreptului de ședere temporară legală, și-a prelungit ulterior acest drept, prin cereri formulate în termen legal, fără nici o întârziere în depunerea lor, astfel încât perioadele succesive de prelungire să formeze un lanț neîntrerupt de 6 ani. Interpretarea restrictivă a autorității nu este întemeiată, întrucât discontinuitatea presupune ca străinul să fi pierdut dreptul de ședere temporară legală, la un moment dat, ca urmare a emiterii unei dispoziții de părăsire a teritoriului, sub incidența art. 79 alin. (2) și art. 80 din O.U.G.

nr. 194/2002. Numai în acest caz se va putea constata existența unei discontinuități legale în înțelesul pierderii dreptului legal de ședere. Câtă vreme însă, după depunerea cu întârziere a unei cereri de prelungire a șederii temporare și chiar după aplicarea unei sancțiuni contravenționale, autoritatea îi acordă în continuare străinului dreptul de ședere temporară, acest act acoperă în mod legal discontinuitatea de fapt și confirmă ca legală șederea anterioară, inclusiv intervalul de timp al întârzierii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 1513 din 21 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2007.