ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 985/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința atacată cu recurs,

sentința civilă nr. 1012, pronunțată la data de 5 mai 2004, în dosarul nr. 522/2004,

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea

formulată de reclamantul M.N. și a dispus anularea actelor nr. 1198397/CM din 9

martie 2004 și nr. 217602/2003, emise de Autoritatea pentru Străini, care a

fost obligată să emită o decizie de aprobare a stabilirii domiciliului în România,

în favoarea reclamantului, constatând că îndeplinește condițiile cerute de art.

71 din O.U.G. nr. 194/2002.

Pentru a pronunța această soluție, curtea

de apel a reținut în esență, că reclamantul, cetățean iranian, a intrat în

România, la data de 11 martie 1997, în scop de afaceri, fiind acționar la SC A.M. SRL București, locuind cu chirie, în baza contractului înregistrat sub nr. 93927 din 12

august 2003, în București.

A mai reținut că reclamantul

îndeplinește condițiile cerute de art. 6 alin. (1) lit. a), c), e), f) și de art.

8 alin. (1) lit. b) - d) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în

România, astfel că refuzul autorității pârâte de a-i aproba stabilirea

domiciliului în România, este nelegală.

Referitor la împrejurarea că

reclamantul a fost sancționat contravențional în mai multe rânduri, pentru întârziere

la prelungirea dreptului de ședere în România, instanța de fond a reținut că

această împrejurare nu poate constitui un impediment legal la acordarea

dreptului de stabilire a domiciliului în România, prevederile legale arătate

neimpunând o astfel de condiție.

Împotriva acestei soluții a formulat

recurs, Autoritatea pentru Străini, susținând că instanța de fond a dat o

hotărâre, cu încălcarea prevederilor legale incidente în cauză, reclamantul

neîndeplinind condițiile cerute de art. 7 alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G. nr.

194/2002, care se referă la cerința ca cetățeanul străin să fi beneficiat de o

ședere temporară legală și continuă, timp de 6 ani în România.

Or, motivează autoritatea,

reclamantul a avut ședere ilegală în perioade numeroase de timp, când a și fost

sancționat contravențional, situații în care acesta a pierdut continuitatea

dreptului de ședere legal în România.

Recursul este întemeiat.

Este necontestat că intimatul-reclamant,

cetățean iranian, a intrat în România în anul 1997, în scop de afaceri, locuind

în București, dar și că, pentru perioadele 11 ianuarie - 10 martie 1998, 14

septembrie - 13 octombrie 2000, 13 ianuarie - 15 februarie 2001, 2 februarie -

4 martie 2002, 4 iulie - 29 iulie 2002, 29 decembrie 2002 - 23 ianuarie 2003 și

23 aprilie - 26 mai 2003, a fost sancționat contravențional pentru întârziere

la prelungirea dreptului de ședere în România.

Prevederile legale incidente în

cauză sunt cele ale O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România,

republicată, care enumeră în art. 71, condițiile cumulative pe care trebuie să

le îndeplinească străinii, pentru a putea să-și stabilească domiciliul în

România.

Astfel, potrivit art. 71 alin. (1) lit.

a) pct. II, un străin, pentru a-și putea stabili domiciliul în România, trebuie

să fi avut, cel puțin 6 ani, o ședere temporară legală și continuă, fiind, deci,

necesar ca șederea acestuia să fie, în același timp, legală și continuă.

Or, este necontestat că, pentru

perioadele arătate mai sus, intimatul-reclamant a fost sancționat

contravențional, șederea lui fiind ilegală în acele perioade, ceea ce a făcut

ca șederea lui să devină și discontinuă din punct de vedere al legalității.

Este adevărat că, însumând

perioadele în care șederea intimatului-reclamant a fost legală, s-ar obține o

perioadă mai mare, decât cea cerută de lege, dar prevederile art. 71 alin. (1) lit.

a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002, cer ca perioada de cel puțin 6 ani, să fie

acoperită de o ședere legală și continuă, iar nu cumulată.

Astfel fiind, rezultă că refuzul

autorității competente de a-i acorda cetățeanului străin, dreptul de stabilire

a domiciliului în România, este legal, recursul urmând să fie admis, sentința

casată, iar acțiunea respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini, împotriva

sentinței civile nr. 1012 din 5 mai 2004, a Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ.

Casează sentința atacată și în fond,

respinge acțiunea, ca nefondată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 februarie 2005.