ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3717/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 5 octombrie 2005, reclamantul H.K. a chemat în judecată Autoritatea pentru

Străini, solicitând, anularea deciziei nr. 39347/D.D./IV din 6 septembrie 2005,

prin care i-a fost respinsă cererea de stabilire a domiciliului în România și

admiterea cererii sale.

În motivarea acțiunii,

reclamantul arată că a venit în România în urmă cu 10 ani și a avut viză de

ședere în interes de serviciu, în calitate de funcționar la Ambasada Armeniei

din București. Până în anul 2001 a avut legitimație de ședere temporară,

prelungită anual în baza unui protocol încheiat între Ministerul Afacerilor

Externe și Ministerul Administrației și Internelor, iar în perioada 2001 - 2004

i-a fost eliberată de Ministerul Afacerilor Externe, o legitimație cu

valabilitate de 3 ani, în pașaportul turistic fiindu-i aplicată viza de lungă

ședere.

În anul 2004, Ministerul

Afacerilor Externe i-a prelungit dreptul de ședere, atât reclamantului, cât și

familiei sale, prin aplicarea unei vize de lungă ședere, pentru o perioadă de 3

ani, în pașaportul turistic și prin eliberarea unei legitimații valabile pentru

perioada 2004 - 2007.

Reclamantul a mai arătat că

întrunește condițiile prevăzute de lege pentru stabilirea domiciliului în

România.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

165 din 24 ianuarie 2006, a respins, ca nefondată, acțiunea, reținând că

decizia de respingere a cererii de stabilire a domiciliului reclamantului în

România, emisă de pârâtă în temeiul art. 73 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002,

este legală.

Împotriva acestei soluții, a

declarat recurs, reclamantul H.K., susținând, în esență, că, în mod eronat,

instanța de fond a reținut că șederea sa în România nu este fundamentată pe existența

unor legături economice, sociale, culturale cu Statul român, de genul celor în

temeiul cărora s-a realizat clasificarea și definirea tipurilor de vize de

lungă ședere, conform art. 24 din O.U.G. nr. 194/2002. Dispozițiile acestui

articol trebuie interpretate, avându-se în vedere, prin analogie, dispozițiile

alin. (2), privind prelungirea dreptului de ședere temporară, avându-se în

vedere faptul că legiuitorul a prevăzut ca viza diplomatică sau cea de serviciu

constituie o formă a vizei de lungă ședere.

Viza diplomatică sau cea de

serviciu, menționează recurentul, acordată în temeiul art. 25 din ordonanță,

poate fi asimilată unui drept de ședere temporară care să le confere străinilor

titulari ai unui pașaport diplomatic sau de serviciu, dreptul să solicite

stabilirea domiciliului în România.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art.

69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de ședere permanentă este un

drept de ședere acordat în condițiile prevăzute de ordonanța de urgență

menționată, pe o perioadă nedeterminată, străinului căruia i s-a aprobat

stabilirea domiciliului în România.

Așadar, dreptul de ședere

permanentă se acordă, la cerere, în condițiile legii, pe perioadă

nedeterminată, străinului titular al unui drept de ședere temporară.

Recurentul-reclamant nu are

ședere temporară legală în România în ultimii 5 ani anteriori depunerii

cererii, întrucât cetățeanul armean a avut drept de ședere temporară, prelungit

numai în perioada 4 ianuarie 2000 - 4 ianuarie 2001.

Ulterior, acesta a intrat în

România în calitate de funcționar al Ambasadei Republicii Armenia la București,

având reglementat dreptul de ședere de către Ministerul Afacerilor Externe.

Contrar celor susținute în

motivele de recurs, recurentul nu a intrat pe teritoriul României cu o viză de

lungă ședere care să-i confere un drept de ședere temporară, drept care să

poată fi prelungit.

Dispozițiile O.U.G. nr.

194/2002, republicate, cu modificările și completările ulterioare, fac o

distincție clară între categoria vizelor diplomatice și de serviciu și restul

categoriilor de vize.

Astfel, dispozițiile art. 25

face referire la faptul că vizele diplomatice și de serviciu se acordă în

scopul îndeplinirii de către titular a unei funcții oficiale și că ele sunt

valabile pe perioada misiunii.

La art. 24 intitulat „viza

de lungă ședere” sunt enumerate cazurile în care aceasta poate fi acordată.

Conform alin. (2) al aceluiași articol, „viza de lungă ședere” permite

străinilor intrați pe teritoriul României să solicite prelungirea dreptului de

ședere și să obțină un permis de ședere.

Este relevant faptul că art.

25, intitulat „viza diplomatică și de serviciu”, nu conține o clauză similară

celei din art. 24, care să permită străinilor intrați pe teritoriul României să

solicite prelungirea dreptului de ședere și să obțină un permis de ședere.

În acest sens a fost și

punctul de vedere exprimat de către Direcția Generală Afaceri Consulare din

cadrul Ministerului Afacerilor Externe, prin adresa nr. 10339 din 28 octombrie

2005, prin care a precizat faptul că cetățeanul străin, care este admis în

scopul desfășurării unor misiuni cu caracter diplomatic, consular sau

administrativ, nu formulează o cerere de intrare și ședere în România în nume

propriu, ci statul trimițător este titularul acestei cereri. În mod corelativ,

cetățeanul străin aflat în această categorie nu dobândește drepturi în nume

personal, ci drepturile, facilitățile și privilegiile de care se bucură pe

teritoriul României sunt acordate de Statul român în temeiul prevederilor

Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice, la care părți sunt

statele.

Hotărârea instanței de fond

fiind legală și temeinică, recursul declarat de reclamant va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de H.K. împotriva sentinței civile nr. 165 din 24 ianuarie 2006 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2006.