ÎCCJ, decizie (scj.ro #85094)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #85094) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Regimul
juridic al străinilor. Stabilirea domiciliului în România. Condiții. Viză
diplomatică.
O.U.G.
nr
. 194/2002,
art
. 25,
art
. 70
În conformitate cu dispozițiile
O.U.G.
nr
. 194/2002, privind regimul juridic al
străinilor în România, republicată,
își
pot stabili domiciliul în România străinii care îndeplinesc cumulativ mai multe
condiții, printre care și aceea a unei șederi temporare legale și continue de
cel puțin 5 ani.
Viza diplomatică nu poate fi asimilată unui drept de
ședere temporară care să-i ofere titularului posibilitatea dobândirii dreptului
de a-și stabili domiciliul în România. Cetățeanul străin, titular al unei
astfel de vize, nu dobândește drepturi în nume personal, drepturile
facilitățile și privilegiile de care se bucură pe teritoriul României fiind
acordate de statul român în temeiul Convenției de la Viena privind relațiile
diplomatice, la care părți sunt statele.
Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,
Decizia
nr
.
3717 din 31 octombrie 2006
Notă: Instanța a avut în vedere
dispozițiile O.U.G.
nr
. 194/2002 privind regimul
străinilor în România, în forma republicată în
M.Of
.
nr
. 201 din 08.03.2004, cu modificările și completările
ulterioare.
Prin acțiunea înregistrată la 5 octombrie 2005, HK a chemat în judecată
Autoritatea pentru străini, solicitând anularea deciziei nr.39347/D.D./IV/6
septembrie 2005, prin care i-a fost respinsă cererea de stabilire a
domiciliului în România și admiterea cererii sale.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că, a venit în România în urmă
cu 10 ani și a avut viză de ședere în interes de serviciu, în
calitate de funcționar la Ambasada
Armeniei
din București. Până în anul 2001 a avut legitimație de ședere
temporară, prelungită anual în baza unui protocol încheiat
între Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Administrației și
Internelor, iar în perioada 2001-2004 i-a fost eliberată de
Ministerul Afacerilor Externe o legitimație cu valabilitate de 3
ani, în pașaportul turistic fiindu-i aplicată viza de lungă ședere.
În anul 2004 Ministerul Afacerilor Externe i-a prelungit dreptul de
ședere, atât reclamantului, cât și familiei sale, prin aplicarea unei vize de
lungă ședere, pentru o perioadă de 3 ani, în pașaportul turistic și
prin eliberarea unei legitimații valabile pentru perioada 2004-2007.
Reclamantul a mai arătat că întrunește condițiile prevăzute
de lege pentru stabilirea domiciliului în România.
Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal
prin sentința civilă nr.165 din 24 ianuarie 2006 a respins ca
nefondată
acțiunea, reținând că decizia de respingere
a cererii de stabilire a domiciliului reclamantului în România, emisă de pârâtă
în temeiul art.73 alin. (1) din O.U.G. nr.194/2002, este legală.
Împotriva acestei soluții, reclamantul a declarat
recurs susținând că în mod eronat instanța de fond a reținut că șederea
sa în România nu este fundamentată pe existența unor legături
economice, sociale, culturale cu statul român, de genul celor în temeiul
cărora s-a realizat clasificarea și definirea tipurilor de vize de lungă
ședere, conform
art
. 24 din O.U.G. nr.194/2002.
Dispozițiile acestui articol trebuiesc interpretate avându-se în
vedere prin analogie dispozițiile alin. (2) el, privind prelungirea dreptului
de ședere temporară, avându-se în vedere faptul că legiuitorul a prevăzut
ca viza diplomatică sau cea de serviciu constituie o formă a vizei
de lungă ședere.
Viza diplomatică sau cea de
serviciu, menționează recurentul, acordată în temeiul art.25 din
Ordonanță poate fi asimilată unui drept de ședere temporară care să
le confere străinilor titulari ai unui pașaport diplomatic sau de
serviciu, dreptul să solicite stabilirea domiciliului în România.
Recursul este
nefondat
pentru următoarele considerente.
Potrivit dispozițiilor art.69
alin.(1) din OUG nr.194/2002, dreptul de ședere permanentă este un drept
de ședere acordat în condițiile prevăzute de ordonanța de urgență, pe o
perioadă
nedeterminată
, străinului căruia i
s-a aprobat stabilirea domiciliului în România.
Așadar dreptul de ședere permanentă,
se acordă, la cerere, în condițiile legii, pe perioada
nedeterminată
, străinului titular al unui drept
de ședere temporară.
Recurentul-reclamant nu are ședere
temporară legală în România în ultimii 5 ani anteriori depunerii
cererii, întrucât cetățeanul armean a avut drept de
ședere temporară, prelungit numai în perioada 4 ianuarie 2000
- 4 ianuarie 2001.
Ulterior, acesta a intrat în România
în calitate de funcționar al Ambasadei Republicii
Armenia
la București, având reglementat dreptul
de ședere de către Ministerul Afacerilor Externe.
Contrar celor susținute în
motivele de recurs, recurentul nu a intrat pe teritoriul
României cu o viză de lungă ședere care să-i confere un drept de
ședere temporară, drept care să poată fi prelungit.
Dispozițiile O.U.G. nr.194/2002
republicate, cu modificările și completările ulterioare fac o distincție
clară între categoria vizelor diplomatice și de serviciu și
restul categoriilor de vize.
Astfel, dispozițiile art.25 face referire
la faptul că vizele diplomatice și de serviciu, se acordă în
scopul îndeplinirii de către titular a unei funcții oficiale și că
ele sunt valabile pe perioada misiunii.
La art.24 intitulat „viza de lungă
ședere” sunt enumerate cazurile în care aceasta poate fi acordată.
Conform alin. (2) al aceluiași articol „viza de lungă ședere” permite
străinilor intrați pe teritoriul României să solicite
prelungirea dreptului de ședere și să obțină un permis de ședere.
Este relevant faptul că, art.25
intitulat „viza diplomatică și de serviciu” nu conține o clauză similară
celei din
art
. 24, care să permită străinilor
intrați pe teritoriul României să solicite prelungirea
dreptului de ședere și să obțină un permis de ședere.
În acest sens a fost și punctul de
vedere exprimat de către Direcția Generală Afaceri Consulare din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe, prin care a precizat faptul că,
cetățeanul străin care este admis în scopul desfășurării unor
misiuni cu caracter diplomatic, consular sau administrativ, nu formulează o
cerere de intrare și ședere în România în nume propriu, ci statul trimițător
este titularul acestei cereri. În mod corelativ, cetățeanul străin aflat
în această categorie nu dobândește drepturi în nume personal, ci
drepturile, facilitățile și privilegiile de care se bucură pe teritoriul
României sunt acordate de statul român în temeiul prevederilor Convenției de la
Viena privind relațiile diplomatice, la care părți sunt statele.
Hotărârea instanței de fond fiind
legală și temeinică, recursul declarat de reclamant a fost respins ca
nefondat
.