ÎCCJ, Decizia nr. 79/2011

ÎNALTA CURTE DE CASARE Șl JUSTIȚIE

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin încheierea din 7 martie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție

pronunțată în

dosarul nr. 8152/1/2009 a fost menținută starea de arest a

inculpatului D.N

.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a

reținut că inculpatul

D.N. este

judecat pentru comiterea a trei infracțiuni de lipsire de

libertate prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen.,

cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

și că temeiurile avute în vedere la

luarea măsurii arestării

preventive nu au

dispărut și că se impune continuarea privării de libertate a

acestuia.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.

N. solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și

revocarea

măsurii arestării preventive.

Examinând actele și lucrările dosarului și având

în vedere concluziile

apărătorului inculpatului, concluziile

procurorului, precum și susținerile

inculpatului,

în raport de dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 300

2

C.

proc. pen., în cauzele în

care

inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul

judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive, iar conform art. 160

b

alin. (3)

din același cod, când

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun

în continuare privarea de libertate sau că există

temeiuri noi care justifică

privarea

de libertate, instanța, prin încheiere motivată, dispune menținerea

stării

de arest.

Analizând actele si lucrările dosarului, Înalta

Curte constată că arestarea

inculpatului

D.N. a fost dispusă în baza art. 148 lit. b) C. proc. pen.,

pentru săvârșirea a trei infracțiuni prevăzute

de art. 189 alin. (2)

C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art.

37 lit. b) C. pen.,

reținându-se că, în

noaptea de 26 ianuarie 2009, acționând împreună cu

coinculpații D.Șt.F., Z.C.O., M.M. și

P.M. le-au imobilizat și răpit pe părțile

vătămate S.C.D., N.T. și M.Șt. prin exercitarea de violențe asupra acestora,

inculpatul P.M. fiind înarmat cu o armă neletală, supusă

autorizării pe care a folosit-o împotriva părții

vătămate N.T. după

care, împotriva

voinței părților vătămate, le-au dus într-un local din orașul

Voluntari, județul Ilfov, unde le-au sechestrat

aproximativ 2 ore, supunându-le la

suferințe fizice și psihice și

obligându-le să scrie declarații prin care recunoșteau comiterea unei

infracțiuni.

Înalta Curte mai constată că, în perioada 3

februarie - 5 februarie 2010,

aflându-se

încarcerat în Penitenciarul Rahova (arestat în altă cauză), în

aceeași celulă cu învinuitul G.V.R., inculpatul

D.N.

a apelat telefonic în mod

repetat partea vătămată S.C.D., pentru

a-l

determina să-și modifice declarațiile date în cursul urmăririi penale, în

legătură cu infracțiunile deduse judecății în

prezenta cauză.

Înalta Curte apreciază că nu este exclusă

posibilitatea încercării de

zădărnicire

a aflării adevărului, prin reluarea acțiunilor prevăzute de art. 148 lit. b)

C. proc. pen., în condițiile în care cercetarea

judecătorească

se află în curs de

desfășurare, iar partea vătămată S.D.L. a lipsit la

termenul de judecată

din 7 martie 2011, astfel încât instanța a fost în

imposibilitate de a proceda la reaudierea acestuia, împrejurare care,

fără a fi

imputabilă inculpatului,

justifică suspiciunea rezonabilă a zădărnicirii aflării

adevărului

Înalta Curte constată, de asemenea, că nu a

dispărut temeiul avut în

vedere la

luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, care se regăsește în

dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., fiind

îndeplinite și

celelalte condiții

prevăzute de lege pentru menținerea arestării preventive,

condiții prevăzute de art. 143 și art. 148 alin.

(2) C. proc. pen.

Inculpatul D.N. a fost arestat în prima fază a

procesului,

ulterior s-a dispus

punerea lui în libertate, apoi s-a luat din nou măsura arestării

față de acesta, întrucât s-a dovedit că a

încercat să influențeze unele părți din

dosar.

În aceste condiții, menținerea măsurii arestării

preventive în acest caz de

excepție

trebuie privită prin temerea ca inculpatul să reia una din acțiunile

prevăzute de art. 148 lit. b) C. proc. pen.,

situație stabilită de

judecător prin dovezi certe.

În consecință, se constată că subzistă temeiurile

ce au dus la arestarea

preventivă a

inculpatului în această fază de cercetare judecătorească.

De asemenea, nu poate fi primită critica privind

inechitatea menținerii

măsurii

arestării preventive în raport de situația celorlalți inculpați trimiși în

judecată

în stare de libertate.

Referirea la situația coinculpaților din prezenta

cauză nu prezintă, prin ea însăși, un motiv pentru a dispune punerea în

libertate a inculpatului D.

N.

În conformitate cu dispozițiile art. 136 alin. (8)

C. proc. pen.,

care reglementează

scopul măsurilor preventive, „alegerea măsurii ce urmează

a fi luată se face ținându-se seama de scopul

acesteia, de gradul de pericol

social

al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind

persoana

față de care se ia măsura”.

Or, în cauză, instanța a stabilit că ceilalți

inculpați vor fi judecați în stare

de

libertate, în raport de situația personală a fiecăruia și de gradul de

participare la comiterea infracțiunilor pentru care au fost deduși judecății.

Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt

respectate și prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.A.D.O.L.F., conform

cărora orice persoană arestată sau deținută,

în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi

judecată într-un

termen rezonabil sau

eliberată în cursul procedurii, perioada pe care inculpatul a

executat-o

în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depășit o durată rezonabilă,

raportat la complexitatea cauzei dedusă judecății, și nici că ar echivala cu

executarea anticipată a eventualei pedepse ce-ar fi aplicată inculpatului.

În consecință, nefiind întemeiate motivele de

casare invocate de inculpat,

recursul acestuia urmează a fi respins, ca

nefondat, conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat

va

fi obligat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu,

până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.

N.

împotriva încheierii din 7 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

8152/1/2009.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie

2011.