ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2710/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1980 din 24 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea SC E. SA București, formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, pentru anularea parțială a deciziei nr. 131 din 16 mai 2003 și a procesului-verbal de control nr. 8751 din 27 noiembrie 2002, ca nefondată.

În motivare s-a reținut, în esență, că actele administrative atacate sunt legale, întrucât o parte din sumele stabilite de organele de control, ca obligații bugetare, nu au fost contestate pe căile procedurale prevăzute de actele normative în vigoare la data întocmirii lor, iar celelalte sume, reprezentând penalități și/sau majorări de întârziere, au fost corect calculate, întrucât reclamanta nu îndeplinea condițiile pentru scutirea la plată prevăzute de art. 3 din H.G. nr. 1268/2000, privind strategia de privatizare a societății. Împotriva sentinței, reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens, prin motivele depuse la dosar, recurenta susține că instanța de fond a ignorat H.G.

nr. 1268/2000, care prevede scutirea societății SC E. SA de plata oricăror penalități și/sau majorări de întârziere aferente obligațiilor bugetare până la privatizare și, prin urmare, chiar dacă sumele cu acest titlu au fost stabilite prin alte acte de control (anterioare), nu pot fi considerate datorii în raport cu dispozițiile imperative ale hotărârii guvernamentale menționate. Împrejurarea că Ministerul Finanțelor nu a emis certificatul de obligații financiare, nu justifică, în aprecierea recurentei, constatarea că reclamanta nu îndeplinește condițiile pentru a beneficia de facilitățile prevăzute de art. 3 din H.G. nr. 1268/2000, deoarece culpa aparține respectivului minister care avea obligația de a emite certificatul, și nu societății comerciale, iar, pe de altă parte, încheierea contractului de privatizare nu condiționează eșalonările la plată a obligațiilor bugetare.

Se mai susține că societatea se afla în proces de privatizare, așa încât eșalonările și scutirile la plată trebuiau aplicate pentru atragerea de investitori, neputându-se afirma că aceste facilități operează după încheierea privatizării. Cu privire la T.V.A., calculată de organele Ministerului Finanțelor, recurenta arată că instanța de fond a ignorat constatările făcute de Curtea de Conturi a României, prin procesul-verbal din 16 ianuarie 2001, constatări obligatorii pentru toate organele de control financiar, potrivit cărora dispoziția de înregistrare în contabilitate a obligației de plată a T.V.A., este nelegală și, ca atare, nu trebuie executată. În fine, prin motivele de recurs se mai susține că hotărârea atacată a fost dată cu neobservarea art. 18 alin. (10) din Legea nr. 137/2002, modificată prin O.U.G.

nr. 208/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care prevede acordarea înlesnirilor la plată, respectiv eșalonarea obligațiilor bugetare pe o perioadă de 5 ani și scutirea de la plată a majorărilor de întârziere și a penalităților de orice fel, pentru societățile comerciale aflate în derularea procedurilor de privatizare la data intrării în vigoare a legii. Examinând sentința în raport cu criticile formulate, probele administrate și dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este temeinică și legală, iar recursul, nefondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Din actele dosarului rezultă că Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia nr. 131 din 16 mai 2003, a respins contestația reclamantei și a menținut parțial măsurile organelor de control fiscal din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a municipiului București, cuprinse în procesul-verbal nr. 8751 din 27 noiembrie 2002, privind plata la bugetul de stat a sumelor de: - 3.645.840.467 lei reprezentând T.V.A.; - 131.844.671.721 lei majorări de întârziere aferente T.V.A.; - 13.821.541.311 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe salarii, inclusiv pe salariile de virat la bugetul local; - 7.053.930.717 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; - 17.536.856 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe dividende; - 1.237.151.823 lei reprezentând penalități aferente impozitului pe venitul din salarii, inclusiv pentru salariile de virat la bugetul local; - 3.342.497 lei penalități de întârziere aferente Fondului special de solidaritate pentru persoanele cu handicap; - 14.868.090 lei penalități de întârziere aferente Fondului special pentru susținerea învățământului de stat; - 1.945.850.950 lei penalități de întârziere aferente T.V.A.; - 100.313.073 lei penalități de întârziere pentru neplata impozitului pe profit și - 4.218.977 lei penalități aferente impozitului pe dividende.

Potrivit art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 13/2001, în vigoare la data introducerii contestației la organul administrativ cu activitate jurisdicțională, „Contestația nu poate avea ca obiect alte sume și măsuri, decât cele stabilite prin actul atacat”. Or, procesul-verbal nr. 8751 din 27 noiembrie 2002, atacat de reclamantă la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, nu stabilește obligații de plată decât pentru o parte din sumele contestate, T.V.A. în sumă de 3.645.840.467 lei, majorările de întârziere aferente acesteia în valoare de 29.083.853.333 lei, precum și majorările de întârziere de 7.728.292.088 lei aferente impozitului pe salarii, cele aferente impozitului pe profit în sumă de 1.151.869.648 lei și cele aferente impozitului pe dividende totalizând 1.293.611 lei, fiind stabilite prin procese-verbale de control anterioare (nr. 200447 din 12 august 1998 și nr. 9824 din 21 noiembrie 1998), necontestate.

Prin urmare, în raport cu dispozițiile legale mai sus menționate, în mod corect organul administrativ cu activitate jurisdicțională și instanța de judecată au respins susținerile societății reclamante privitoare la obligațiile bugetare care nu fac obiectul actului de control atacat. Susținerea potrivit căreia organele de control și de contencios fiscal nu ar fi trebuit să preia, în continuare, „datorii istorice”, câtă vreme prin H.G. nr. 1268/2000 s-a dispus scutirea de plata oricăror penalități și/sau majorări de întârziere aferente obligațiilor bugetare până la privatizarea societății, nu poate fi primită. Aceasta, deoarece, scutirea de plată este condiționată potrivit art. 3 din hotărâre, de emiterea certificatelor de obligații bugetare de către creditorii bugetari, conform legii, fiindcă facilitățile se aplică penalităților și/sau majorărilor de întârziere „în cuantumurile existente la data emiterii certificatelor de obligații bugetare”.

Or, aceste certificate nu au fost emise, nefiind solicitate de cei interesați, inclusiv, deci, de reclamantă. În plus, societatea comercială în cauză nici nu a parcurs toate etapele prevăzute de H.G. nr. 1268/2000 pentru îndeplinirea procedurii de privatizare, iar contractul de privatizare nu a fost încheiat. În ce privește aprecierea făcută de Curtea de Conturi a României, prin actul de control din 16 ianuarie 2001, în sensul că obligația de plată a T.V.A., suplimentară în sumă de 3.645.840.467 lei, pentru transferul unor televizoare către SC E.E. SA și a majorărilor de întârziere aferente totalizând 2.998.703.784 lei, este nelegală, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este irelevantă pentru soluționarea cauzei de față.

Obligația bugetară în discuție a fost stabilită printr-un act de control necontestat (procesul-verbal nr. 9824 din 23 noiembrie 1998), întocmit de organele îndrituite ale Ministerului Finanțelor Publice, iar, pe de altă parte, controlul ulterior exercitat de Curtea de Conturi, chiar dacă constată existența unor acte nelegale ale organelor fiscale, nu le poate anula în mod nemijlocit, Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi a României, atunci în vigoare, neprevăzând o astfel de posibilitate. De altfel, chiar Curtea de Conturi a reținut prin actul de control invocat de recurentă, culpa conducerii societății reclamante pentru necontestarea pe căile legale, a procesului-verbal întocmit de organele Ministerului Finanțelor Publice.

Nici critica referitoare la neaplicarea Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, modificată prin O.U.G. nr. 208/2002, nu poate fi primită. Contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanța de fond a constatat că art. 18 alin. (10) din Legea nr. 137/2002, invocat, nu este aplicabil cauzei, fiindcă, la data controlului, societatea comercială nu a făcut dovada că se află în derularea procedurilor de privatizare. Constatarea este corectă, având în vedere adresa nr. 340101 din 23 mai 2002 a A.P.A.P.S., din care rezultă că sunt în curs de elaborare doar documentele necesare publicării anunțului de vânzare, nefiind făcute precizări referitoare la încheierea contractului de vânzare.

În consecință, față de considerentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică, iar recursul nefondat și, ca atare, urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC E. SA București împotriva sentinței civile nr. 1980 din 24 noiembrie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2005.