ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1469/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea

de Apel București, secția de contencios administrativ, la data de 3 august

2001, reclamanta SC F.C. SA București a chemat în judecată pe pârâții

Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice și

Controlului Financiar de Stat a municipiului București, solicitând desființarea

deciziei nr. 1085 din 19 iulie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice, anularea

parțială a procesului-verbal de control nr. 12180 din 30 martie 2001, încheiat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a

municipiului București, respectiv a pct. 2 din cap. IV și acordarea

facilităților fiscale, în cuantum de 1.450.731.744 lei, pentru perioada

octombrie 1999 - septembrie 2000, conform art. 3 din O.U.G. nr. 11/1999, precum

și a bonificației, în sumă de 172.798.853 lei, pentru perioada octombrie -

decembrie 2000, conform art. 4 și 5 din O.U.G. nr. 11/1999.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că atât procesul verbal de control, cât și decizia Ministerului

Finanțelor Publice, sunt emise cu aplicarea greșită a legii, deoarece

societatea nu datora majorări de întârziere, așa cum s-a stabilit prin procesul

verbal nr. 917 din 27 octombrie 2000, întrucât potrivit art. 4 și art. 15 din

O.U.G. nr. 163/2000, a fost scutită de plata acestor majorări prin lege.

A precizat că în perioada octombrie

1999 – septembrie 2000, obligațiile curente datorate bugetului de stat au fost

achitate integral și la termen și că debitele suplimentare stabilite prin

procesul-verbal nr. 917/2000, au fost achitate în termen de 15 zile de la data

constatării.

Prin sentința civilă nr. 866 din 30

septembrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC F.C. SA, în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a

Finanțelor Publice București.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că societatea reclamantă nu a îndeplinit condițiile

prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 11/1999 și nu poate beneficia de facilitatea

instituită prin acest act normativ. S-a mai reținut că neplata majorărilor de

întârziere a atras în condițiile O.U.G. nr. 163/2000, scutirea de la plată,

însă scutirea de plată nu reprezintă o achitare a debitelor către bugetul de

stat în termenele legale și că dispozițiile O.U.G. nr. 11/1999 sunt exprese și

privesc achitarea debitelor, situație în care reclamanta nu poate beneficia de

bonificația de 5% prevăzută de art. 4 din O.U.G. nr. 11/1999.

Împotriva sentinței civile

sus-menționate a declarat recurs SC F.C. SA București, criticând-o ca

netemeinică și nelegală.

În motivarea recursului s-a

susținut, în esență, că hotărârea atacată conține motive străine de natura

pricinii, întrucât instanța de fond s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut prin

cererea introductivă, arătând că societatea nu poate beneficia de facilitățile

prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 11/1999, deși s-a cerut acordarea

facilităților prevăzute de art. 3 din O.U.G. nr. 11/1999.

Recurenta a arătat că nu a achitat

majorările de întârziere, întrucât era scutită de plata acestora, în temeiul

art. 4, coroborat cu art. 15 din O.U.G. nr. 163/2000.

Prin al doilea motiv de recurs,este

criticată hotărârea atacată, ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii,

recurenta susținând că un agent economic poate beneficia și de facilitățile

prevăzute de O.U.G. nr. 11/1999 și de cele prevăzute de O.U.G. nr. 163/2000,

atâta vreme, cât nu s-a prevăzut expres faptul că un agent economic nu poate

beneficia de facilitățile prevăzute de O.U.G. nr. 11/1999, atâta timp, cât a

beneficiat de facilități acordate prin O.U.G. nr. 163/2000.

Din analiza actelor dosarului și a

normelor juridice aplicabile în cauză se constată că recursul este nefondat.

Se reține că SC F.C. SA a solicitat

instanței desființarea deciziei Ministerului Finanțelor Publice nr. 1085 din 19

iulie 2001 și anularea parțilă a procesului-verbal de control nr. 12180 din 30

martie 2001, încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului

Financiar de Stat a municipiului București, în ce privește dispozițiile cap. IV

pct. 2, precum și acordarea facilităților fiscale pentru perioada octombrie

1999 - septembrie 2000, în temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 11/1999, precum și a

bonificației, conform art. 4 și 5 din același act normativ, pentru perioada

octombrie - decembrie 2000.

Contrar susținerilor recurentei

cuprinse la primul motiv de recurs, din considerentele sentinței atacate

rezultă că instanța de fond a analizat și s-a pronunțat cu privire la solicitarea

reclamantei de acordare a facilităților fiscale prevăzute de art. 3 din O.U.G.

nr. 11/1999, anume reducerea cu 1/12 a debitelor, pe perioada octombrie 1999 –

septembrie 2000.

Dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr.

11/1999, se coroborează, însă, cu cele ale art. 1 și 2 din același act

normativ.

În mod întemeiat instanța de fond a

reținut că soluționarea respectivei cereri se găsește în prevederile art. 2 din

O.U.G. nr. 11/1999, privind acordarea de facilități fiscale agenților

economici, care precizează că:

„Reducerea prevăzută la art. 1 se

acordă și contribuabililor, persoane juridice, care au efectuat plata

obligațiilor curente la bugetul de stat cu o întârziere de cel mult 10 zile, de

trei ori în cursul anului 1999, pentru fiecare obligație în parte, cu condiția

plății majorărilor de întârziere aferente odată cu aceste obligații”.

Astfel cum rezultă din

procesul-verbal de control, societatea recurentă nu a achitat majorările de

întârziere la plata T.V.A. pe luna septembrie 1999, o dată cu plata debitului,

ci le-a plătit în luna decembrie 1999.

În consecință, întrucât societatea

în cauză nu a îndeplinit condițiile prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 11/1999,

nu poate beneficia de facilitatea instituită prin acest act normativ.

Și în privința solicitării reclamantei

de a-i fi acordată bonificația de 5% pe perioada octombrie - decembrie 2000, se

constată că sentința instanței de fond este legală și temeinică.

Astfel, prevederile art. 5 din

O.U.G. nr. 11/1999 stipulează:

„Contribuabilii la care se constată

diferențe de plată la obligațiile datorate bugetului de stat, care nu sunt

achitate în termen de 15 zile de la data constatării acestora, împreună cu

majorările de întârziere aferente, nu intră sub incidența prevederilor

prezentei ordonanțe de urgență”, iar art. 4 precizează că: „În anul 2000,

contribuabilii care s-au încadrat în prevederile articolelor precedente,

beneficiază lunar, până la sfârșitul anului, de o bonificație de 5% pentru

fiecare obligație menționată la art. 1, achitată în termenul legal”.

Se reține că societatea avea

majorări de întârziere neachitate la bugetul de stat, iar neplata acestor

majorări și intrarea lor sub incidența O.U.G. nr. 163/2000, dovedesc că

societatea nu a îndeplinit condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 11/1999.

Faptul că SC F.C. SA a fost scutită

de plata majorărilor de întârziere respective, nu constituie achitare în

termenele legale, conform art. 5 din O.U.G. nr. 11/1999 și deci, aceasta nu

poate beneficia de bonificația de 5% prevăzută de actul normativ respectiv.

Având în vedere considerentele

prezentate, faptul că sentința instanței de fond este legală și temeinică, iar

motivele de recurs invocate de SC F.C. SA nu sunt de natură să ducă la casarea

acesteia, urmează ca recursul declarat în cauză să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

F.C. SA București, împotriva sentinței civile nr. 866 din 30 septembrie 2002 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 aprilie 2003.