ÎCCJ, Decizia nr. 256/2004

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la data

de 8 septembrie 1999, la Tribunalul București, secția comercială, reclamanta SC

G.F.S.T. SRL a chemat în judecată B.R.C.E. SA, cerând să se constate

nerespectarea, de către pârâtă, a clauzelor convenției de credit nr. 10477/1998,

astfel cum a fost transformată în linie de credit prin addendum nr. 2 din 12

noiembrie 1998, iar pe cale de consecință să se dispună obligarea pârâtei la

respectarea acestei convenții și la efectuarea tuturor plăților ordonate.

Totodată, reclamanta a solicitat ca

pârâta să-i plătească daune, în cuantum de 8.000 dolari S.U.A., pentru fiecare

zi de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

relevat că, la data de 4 martie 1998, a încheiat cu pârâta o convenție de

creditare, care a fost transformată, ulterior, în linie de credit, pe durată de

un an, pentru suma de 883.333,33 dolari S.U.A., ce a fost majorată la 1.000.000

dolari S.U.A.

S-a mai învederat că pârâta a

încălcat, în mod nejustificat, clauzele contractuale ale liniei de credit ce a

fost semnată la 12 noiembrie 1998, prin aceea că, începând de la 14 aprilie

1999, a refuzat să opereze două ordine de plată către B.C.I., pentru sumele de

10.400 dolari S.U.A. și, respectiv, 20.250 mărci germane, iar la data de 12 mai

1999 a transformat unilateral linia de credit în credit (dosarul nr. 6382/1999

al Tribunalului București, secția comercială).

La data de 3 decembrie 1999, SC B.C.R.

SA, sucursala Lipscani, în calitate de succesoare în drepturi a pârâtei SC B.C.X.

SA, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca

nefondată, arătând că reclamanta nu a făcut dovada respectării propriilor

obligații contractuale, astfel că nu poate fi în măsură să invoce

reaua-credință dovedită a băncii pârâte în executarea contractului, pentru a fi

îndreptățită să pretindă daune compensatorii.

Ulterior, la 17 ianuarie 2000, B.C.R.

SA, sucursala Lipscani, a prezentat cerere de ieșire din cauză, învederând că

nu mai are calitate procesuală pasivă, deoarece, în urma semnării contractului

de cesiune de creanță cu A.V.A.B., nu mai este titulară de drepturi și

obligații izvorâte din Convenția de credit nr. 10.477/1998.

La rândul ei, A.V.A.B. a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând să se dispună scoaterea

sa din cauză.

Tribunalul București, secția

comercială, prin încheierea din 12 mai 2000, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive, invocată de pârâta B.C.R. SA, cu motivarea că îi

revine această calitate deoarece a garantat valabilitatea creanței și a dispus

scoaterea din cauză a pârâtei A.V.A.B.

Judecând cauza, Tribunalul București,

secția comercială, prin sentința civilă nr. 1638 din 2 martie 2001, a admis

cererea formulată de reclamantă, obligând pe pârâta B.C.R. SA, sucursala

Lipscani, să respecte convenția de credit nr. 10.477/1998 și să efectueze toate

plățile datorate, precum și să plătească reclamantei, cu titlu de daune, suma

de 217.407 dolari S.U.A., în echivalent monedă națională la cursul B.N.R.

Prin decizia civilă nr. 1155 din 10

septembrie 2001, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de pârâta B.C.R. SA, sucursala Lipscani, împotriva

sentinței civile menționate.

Recursul declarat împotriva acestei

decizii de pârâtele B.C.R. SA și B.C.R. SA, sucursala Lipscani, a fost respins,

ca nefondat, prin decizia nr. 146 din 8 aprilie 2003 a Curții Supreme de

Justiție, secția comercială.

S-a motivat în esență, prin

considerentele celor trei hotărâri, că raportul privind expertiza contabilă

efectuată și celelalte probe administrate nu confirmă că societatea reclamantă

nu și-ar fi îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat prin convenție,

astfel că măsurile luate unilateral de B.R.C.E. SA au determinat blocarea

creditului reclamantei fără suport real și legal, ceea ce a cauzat reclamantei

un prejudiciu în valoare de 217.407 dolari S.U.A.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs în anulare, invocând dispozițiile art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

S-a susținut că hotărârile atacate

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și că sunt și vădit netemeinice.

S-a relevat, în acest sens, că

instanțele au încălcat principiile de drept instituite prin art. 969 și 1.073C.

civ., deoarece nu au ținut seama că din convenția nr. 10477 din 4 martie 1998

și modificările ce i s-au adus prin addendum-ul nr. 2 din 12 noiembrie 1998,

rezultă că linia de credit putea funcționa timp de un an numai dacă

împrumutatul, pe măsura utilizării sumei pentru care a fost deschisă linia de

credit, o reîntregea din resurse financiare proprii.

Or, se arată în motivarea recursului

în anulare, din moment ce societatea reclamantă a utilizat linia de credit în

proporție de 99,8%, trăgând, până la 13 noiembrie 1998, suma de 998.333,33

dolari S.U.A. din totalul de un milion dolari, astfel că mai avea dreptul să

tragă din linia de credit numai 1.666,67 dolari S.U.A., este evident că pârâta B.C.X.

SA nu mai putea fi ținută să onoreze cele două ordine de plată, prezentate

ulterior, pentru sumele de 10.400 dolari S.U.A. și 20.250 mărci germane.

S-a mai subliniat că B.C.X. SA s-a

aflat în imposibilitate de a onora cele două plăți dispuse de societatea

reclamantă în condițiile în care aceasta consumase linia de credit fără să o

reîntregească, astfel că în contul curent nu mai existau resursele financiare

necesare noilor plăți.

S-a relevat, de asemenea, că

raportul de expertiză contabilă a reținut în mod eronat că măsura transformării

liniei de credit în credit ar fi condus la nerealizarea de către societatea

reclamantă a volumului preconizat de afaceri, deoarece nu a ținut seama că

această măsură a fost luată numai în urma neîndeplinirii, de către pârâtă, a

obligației contractuale de reîntregire a liniei de credit.

Conchizându-se, s-a cerut

înlăturarea concluziilor la care s-a ajuns prin raportul de expertiză contabilă

și să se rețină, pe baza clauzelor din contract și din addendum, că neonorarea

celor două ordine de plată de către B.C.X. SA și transformarea de către aceasta

a liniei de credit în credit a fost determinată în exclusivitate de atitudinea

reclamantei, care nu și-a reîntregit sumele retrase din cont.

În concluzie, s-a solicitat casarea

hotărârilor atacate și, pe fond, respingerea acțiunii formulată de reclamantă.

Recursul în anulare nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului

rezultă că între B.C.X. SA, sucursala Lipscani, și G.F.S.T. SRL a fost

încheiată Convenția de credit nr. 19477 din 4 martie 1998, denumirea de

„credit” fiind transformată ulterior, prin addendum nr. 2 din 12 noiembrie

1998, în „linie de credit”, prevăzându-se ca, pentru utilizarea liniei de credit,

clientul să înștiințeze banca înainte cu o zi, precum și ca reîntregirea liniei

de credit să se facă la solicitarea clientului, din disponibilitățile din

contul curent la vedere, cu precizarea că „toate sumele trase și neacoperite

devin scadente la data expirării valabilității liniei de credit” (dosar nr. 6382/1999).

Este de observat că, la pct. 3.9 din

addendum-ul menționat, s-a precizat că „în situația în care, la expirarea

termenului de 6 luni de la transformarea creditului în suma de 1.000.000 dolari

S.U.A. în facilitate de linie de credit, se constată că firma nu-și

îmbunătățește indicatorii financiari și nu derulează prin B.C.X. SA un volum de

afaceri de min. 4.000.000 dolari S.U.A. (în urma analizei ce o va face banca),

linia de credit, în sumă de 1.000.000 dolari S.U.A., se va transforma în

credit, care se va rambursa în 3 rate egale (…)”.

Rezultă, deci, că B.C.X. SA nu putea

să procedeze la retransformarea „liniei de credit” în „credit” decât după

efectuarea unei analize cu privire la indicatorii financiari ai firmei

beneficiare, în raport cu prevederile din clauza menționată și nu înainte de

expirarea celor 6 luni de la încheierea addendum-ului (12 noiembrie 1998).

Dar, dacă B.C.X. SA, sucursala

Lipscani, a respectat termenul de 6 luni prevăzut la pct. 3.9 din addendum nr. 2,

din raportul de expertiză contabilă și celelalte acte ale dosarului rezultă că

nu s-a conformat și cerinței ca măsura să fie precedată de analiza

indicatorilor financiari al firmei creditate.

Mai mult, din raportul de expertiză,

ale cărui concluzii nu sunt infirmate de vreo altă probă din dosar, rezultă că,

până la data de 14 aprilie 1990, când unitatea bancară a refuzat să mai

efectueze plăți din conturile reclamantei, linia de credit s-a derulat normal,

fără a se încălca prevederile contractuale de către nici o parte, iar

reclamanta avea posibilități reale de a achita și cele două sume, pentru care

pârâta a refuzat plata, datorită încasărilor de peste 5 milioane dolari S.U.A.,

pe care le realizase în perioada în discuție.

Așa fiind și cum din examinarea

evidențelor contabile ținute de societatea reclamantă, astfel cum acestea sunt

prezentate în anexele nr. 16 și 17 la raportul de expertiză contabilă, rezultă

că nu sunt temeiuri care să justifice concluzia că această societate nu și-ar

fi îndeplinit obligațiile contractuale asumate, se impune a se constata că

instanțele au evaluat corect materialul probator administrat, care confirmă

neîndoielnic împrejurările de fapt reținute.

Dacă se mai are în vedere că și

cuantumul daunelor acordate reclamantei, în sumă totală de 217.407 dolari

S.U.A., este pe deplin justificat, acest cuantum fiind compus din 167.800 dolari

S.U.A., cu care a fost diminuat profitul ca urmare a vânzărilor nerealizate în

aprilie 1999, datorită stopării decontărilor prin conturile curente ale

reclamantei, precum și din 49.6007 dolari S.U.A., reprezentând dobânzi de

penalizare calculate în urma transformării fără temei legal a liniei de credit

în „credit”, se impune a se reține că soluția pronunțată în cauză, pe lângă că

este rezultatul unei aprecieri corecte și complete a materialului probator

administrat, dar corespunde și cerințelor înscrise în textele de lege

aplicabile, inclusiv în art. 969 și 1073 C. civ., invocate prin recursul în

anulare, potrivit cărora „convențiunile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante”, ele neputându-se revoca decât prin consimțământul mutual

sau din cauze autorizate de lege, iar „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea

exactă a obligațiunii și, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare”.

În consecință, nereieșind că

hotărârile atacate ar conține aspecte de încălcare esențială a legii sau de

vădită netemeinicie, în sensul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

urmează ca recursul în anulare declarat în cauză să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1638 din 2 martie 2001 a

Tribunalului București, secția comercială, deciziei civile nr. 1155 din 10

septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI – a comercială, și

deciziei nr. 2151 din 8 aprilie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția

comercială.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 20 septembrie 2004.