ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6210/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 61

din 25 februarie 2004, Judecătoria Năsăud a respins plângerea formulată de

petentul B.I., menținând rezoluția dată de procuror prin Ordonanța Parchetului

de pe lângă Judecătoria Năsăud din 4 februarie 2002, în dosar nr. 938/P/2001.

A obligat pe petent să

plătească statului suma de 100.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Hotărând astfel, prima

instanță a reținut următoarele:

Prin plângerea adresată

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, petentul I.B. a solicitat anularea

Ordonanței Parchetului de pe lângă Judecătoria Năsăud dată la 4 februarie 2002,

în dosarul nr. 938/P/2001, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire

penală a învinuiților B.I. și B.L., ambii cercetați sub aspectul comiterii

infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen., întrucât

faptei îi lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii.

În motivarea plângerii,

petentul a susținut că fapta comisă de cei doi învinuiți întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de înșelăciune astfel că, în mod greșit parchetul

a dispus scoaterea lor de sub urmărire.

S-a reținut, în fapt, că la

data de 24 august 1997, între partea vătămată I.B. și învinuitul B.I., asociat

unic la S.C. B. S.R.L. SANT, s-a încheiat un contract de vânzare cumpărare sub

semnătură privată, având ca obiect autocamionul marca Saviem, proprietatea

societății comerciale sus-menționate, stabilindu-se ca preț de vânzare suma de

25.000.000 lei, care să fie achitată în parte la data încheierii convenției,

iar restul sumei să fie achitată eșalonat la B. Bistrița, Filiala Rodna, unde

societatea comercială a contractat un împrumut.

Cumpărătorul I.B. și-a

achitat obligația de plată conform convenției ,dar autocamionul nu a putut fi

înscris pe numele acestuia întrucât exista un gaj asupra lui, astfel că părțile

au încheiat două noi convenții prin care au convenit să închirieze același

autovehicul părții vătămate, pentru ca aceasta să-l poată folosi.

S-a mai reținut că partea

vătămată a acționat pe învinuiți în instanță pe calea unei acțiuni civile pentru

a fi obligați la plata unor despăgubiri, cauză ce a format obiectul dosarului

nr. 2841/2000.

De asemenea, s-a reținut că,

tot în cadrul unui proces civil, prin sentința civilă nr. 2030/2001, pronunțată

în dosarul nr. 1824/2001, S.C. B. S.R.L. SANT, ai căror administratori sunt cei

doi învinuiți, a fost obligată să facă demersurile necesare pentru transferarea

autocamionului marca Saviem pe numele părții vătămate I.B.

În raport de toate aceste

aspecte, Judecătoria Năsăud a apreciat că în mod just s-a reținut prin

ordonanță că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de

înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen., deoarece vânzătorul nu a

indus în eroare pe cumpărător, neurmărind obținerea unui fals material injust

și ca atare, plângerea formulată de petent, în baza art. 278

1

C.

proc. pen., este neîntemeiată.

Împotriva sentinței penale,

în termenul legal, au declarat recurs petenții I.B., Șt.N.I. și Șt.A.

În recursul declarat de

petentul I.B. s-a solicitat admiterea, casarea hotărârii atacate și rejudecând

să se dispună încetarea procesului penal față de inculpatul B.I., întrucât a

intervenit decesul acestuia, iar în ce privește pe inculpata B.L. să se dispună

condamnarea ei pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art.

215 alin. (3) C. pen. și obligarea acesteia la plata daunelor materiale, în

cuantum de 25.000.000 lei actualizate la zi, precum și la plata daunelor

morale, în sumă de 50.000.000 lei.

În subsidiar, recurentul

I.B. a solicitat trimiterea cauzei la organele de cercetare penală pentru

continuarea cercetărilor față de învinuiți, sub aspectul comiterii infracțiunii

de înșelăciune.

Recurenții Șt.A. și Șt.N.I.

nu au motivat recursul.

Tribunalul Bistrița Năsăud,

prin decizia penală nr. 115/ R din 30 iunie 2004, a admis recursurile declarate

de petenții B.I., Șt.N.I. și Șt.A., a casat în totalitate sentința penală nr.

61 din 25 februarie 2004, pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr.

346/2004, și a dispus scoaterea dosarului de pe rol și înaintarea lui la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Năsăud pentru a soluționa, conform art. 278

C. proc. pen., plângerea petenților - recurenți, formulată împotriva ordonanței

procurorului din 4 februarie 2002, din dosarul penal nr. 938/P/2001, de

scoatere de sub urmărire penală a învinuiților B.I. și B.L., cercetați sub

aspectul comiterii infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (3)

C. pen.

În motivarea acestei

soluții, tribunalul a reținut următoarele:

„Potrivit art. 278 C. proc.

pen., plângerea împotriva hotărârilor luate sau a actelor efectuate de procuror

ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de

Prim-procurorul parchetului. Conform art. 278

1

alin. (2) C. proc.

pen., în cazul în care Prim-procurorul parchetului nu a soluționat plângerea în

termen de 20 de zile, prevăzut de art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut de

alin. (1) al art. 278

1

curge de la data expirării termenului de 20

de zile”.

S-a mai reținut că: „În

speță, plângerea formulată de recurent împotriva ordonanței menționate, nu a

fost soluționată de prim-procuror în cele 20 de zile prevăzute de lege ci a

fost înaintată spre soluționare de către Parchetul de pe lângă Judecătoria

Năsăud, înainte de împlinirea termenului la data de 4 februarie 2004, instanței

căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, respectiv

Judecătoriei Năsăud.

Constatând că Judecătoria

Năsăud a fost sesizată și investită cu soluționarea plângerii fără ca termenul

de 20 de zile prevăzut de art. 278

1

alin. (2) C. proc. pen., să fi

expirat, tribunalul reține că soluționarea pe fond a plângerii prin sentința

penală nr. 61 din 25 februarie 2004 este nelegală”.

Împotriva deciziei penale

menționate mai sus, petiționarii au formulat nu nou recurs, pe care, prin

decizia penală nr. 537 din 8 septembrie 2004, Curtea de Apel Cluj l-a respins,

ca inadmisibil, cu motivarea că hotărârea de dezinvestire dată de tribunal,

este o hotărâre definitivă care nu este supusă nici unei căi de atac și prin

urmare, recursul declarat de petiționari este inadmisibil.

Nemulțumit și de această din

urmă decizie penală, petentul I.B. a declarat recurs, criticând hotărârile

pronunțate ca netemeinice și nelegale, susținând că în cauză sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

Recursul declarat de petent

este inadmisibil.

Potrivit art. 385

1

alin. (1) lit. e) C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs „deciziile

pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunalele județene, tribunalele militare

teritoriale, curțile de apel și Curtea Militară de Apel, cu excepția deciziilor

prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor”.

Or, în cauză, decizia nr.

537 din 8 septembrie 2004 a Curții de Apel Cluj, care a fost atacată cu recurs

de petentul I.B., este dată în recurs, încât nu mai putea fi atacată cu un alt

recurs.

În consecință, secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de petentul I.B.,

ca inadmisibil și va dispune conform dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petiționarul I.B. împotriva deciziei penale nr. 537 din 8

septembrie 2004 a Curții de Apel Cluj.

Obligă pe recurent la plata

sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 noiembrie 2004.