ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 478/2005

Asupra recursului în anulare de față; Din actele dosarului, constată următoarele: Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, prin rechizitoriul din 22 martie 2000, trimite în judecată pe inculpații: 1. C.I., pentru infracțiunile de șantaj (trei fapte), conducerea pe drumurile publice a unui autoturism fără a avea permis de conducere și violare de domiciliu, prevăzute de art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 și art. 192 alin. (2) C. pen. și 2. C.C., pentru infracțiunile de șantaj (două fapte) și conducerea pe drumurile publice a unui autoturism neînmatriculat, prevăzute de art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966. S-a reținut că, la 3 decembrie 1998, inculpatul C.C. a încredințat autoturismul său, spre a fi condus pe drumurile publice de către o altă persoană, deși știa că nu este înmatriculat. De asemenea, la 28 iunie 1999, cei doi inculpați, sub amenințarea cu moartea și sechestrarea copiilor și a întregii familii lui R.C., l-au determinat să scrie o chitanță din care rezultă că primul vinde societății acestuia din urmă, SC C. SRL Ploiești, pentru suma de 200.000.000 lei, o baracă metalică, iar în intervalul 1 iulie – 26 octombrie 1999, inculpatul C.C. a mai obținut, prin amenințare, de la partea vătămată, diferite sume de bani, în total 15.000.000 lei.

Judecătoria Ploiești, prin sentința penală nr. 2850 din 27 octombrie 2000, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.I., pentru infracțiunile de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără a poseda permis, violare de domiciliu și șantaj (fapta din 16 august 1999, parte vătămată N.V.), prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, art. 192 alin. (2) și art. 194 alin. (1) C. pen. Totodată, a condamnat pe același inculpat la câte un an și 6 luni de închisoare, pentru două infracțiuni de șantaj, prevăzute de art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen. De asemenea, a condamnat pe inculpatul C.C.

la: a) un an de închisoare, pentru infracțiunea de șantaj, în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fapta din iunie 1996 – octombrie 1999; b) 9 luni de închisoare, pentru infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) din același cod, prin schimbarea încadrării juridice, conform art. 334 C. proc. pen., din art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fapta din 16 iulie 1999 și c) 6 luni de închisoare, pentru fapta prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, fapta din 3 decembrie 1998. În temeiul art. 33 și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de un an de închisoare.

Pentru a pronunța achitarea parțială a inculpatului C.I., instanța a reținut că acesta nu a exercitat amenințări pentru a dobândi un folos în mod injust asupra părții vătămate N.V. la 16 august 1999, și nici nu a pătruns sau rămas fără drept în domiciliul acesteia. Referitor la infracțiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, a reținut că declarația, singulară, a părții vătămate V.D.F. nu se poate corobora cu alt mijloc de probă, fiind dubii în privința săvârșirii acesteia. Tribunalul Prahova, prin decizia penală nr. 622 din 30 mai 2003, a admis apelul declarat de procuror, a desființat în parte sentința și a majorat, la câte 3 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului C.I., pentru cele două infracțiuni de șantaj în formă continuată.

De asemenea, în baza art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., l-a condamnat la 3 ani de închisoare și pentru fapta din 16 august 1999, față de partea vătămată N.V., iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, la 3 ani și 6 luni de închisoare. Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 6 luni de închisoare. De asemenea, a majorat cuantumul pedepselor aplicate inculpatului C.C., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 6 luni de închisoare.

În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997, a revocat grațierea pedepselor de 6 luni de închisoare și 4 luni de închisoare, aplicate inculpatului C.C., prin sentința penală nr. 856 din 14 octombrie 1997 a Judecătoriei Câmpina, definitivă prin neapelare, pentru infracțiunile prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 și art. 293 C. pen., urmând ca rezultanta să fie executată alături de pedeapsa din prezenta cauză. Totodată, a menținut achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 și a dispus încetarea stării de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului C.C., conform art. 160 5 alin. ultim C. pen. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 1110 din 3 octombrie 2003, a admis recursurile declarate de inculpați și i-a achitat pentru infracțiunile deduse judecății, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen. La 23 septembrie 2004, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 409 și art. 410 C. proc. pen., declară recurs în anulare, motivând că achitarea inculpaților este consecința unei grave erori de fapt. Recursul în anulare este nefondat. Probele existente atestă, fără dubiu, că între inculpați și părțile vătămate au existat relații bune. Conflictele au început în anul 1997, când inculpatul C.I. a comandat o baracă metalică, la SC C. SRL Ploiești, unde patron era R.C. Inculpatul a convenit să plătească 68 milioane lei, iar cu ocazia comenzii a achitat 60 milioane, urmând ca diferența să fie plătită în momentul montării barăcii. După câteva luni, neobținând autorizația de amplasare, inculpatul C.I.

a convenit cu R.C. ca acesta din urmă să vândă baraca și să-i restituie suma convenită. R.C. a vândut baraca, cu suma de 500 milioane lei, dar nu a dat banii inculpatului, deși acesta a repetat cererea, în 1998 și 1999. Pe acest fond, R.C. a convenit cu I.C. să-i achite suma de 200 milioane lei, sens în care a semnat o chitanță, angajament pe care, însă, nu l-a respectat, deși l-a asumat de bună voie. Inculpații s-au plâns poliției. C.C. a avut relații de afaceri și cu părțile vătămate V.F. și N.V., cărora le-a dat niște produse, pentru a le vinde. Și aceste părți vătămate au întârziat să-i achite lui C.C. contravaloarea produselor încredințate spre vânzare. În cele din urmă și după multe cereri, V.F.

a achitat lui C.C. 6 milioane lei și 400 dolari S.U.A., urmând ca și N.V. să-i dea diferența de 700 dolari S.U.A. S-a făcut dovada că inculpații nu au urmărit să obțină, pentru ei, un folos injust, banii ceruți de ei datorându-li-se în urma unor afaceri comerciale, afaceri recunoscute de părțile vătămate, încât, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 194 C. pen. Nici elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 C. pen., nu sunt întrunite. În adevăr, în virtutea relațiilor, apropiate, de afaceri, inculpații se întâlneau frecvent cu partenerii comerciali, la sediile societății comerciale sau la domiciliile lor.

Chiar atunci când inculpații discutau cu partenerii lor de afaceri despre achitarea unor datorii, aceștia din urmă îi invitau în casă, pentru discuții, situație confirmată de părțile vătămate. Astfel, în fața primei instanțe, partea vătămată N.V. a confirmat că el nu a fost amenințat de către inculpați, care au venit doar să-i ceară mărfurile încredințate sau contravaloarea acestor bunuri. Greșită a fost și condamnarea inculpatului C.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966. În cauză este, indubitabil, stabilit că, în toamna anului 1998, inculpatul C.C. a cumpărat un autoturism, condus, la 3 decembrie 1998, de către D.C., care a fost oprit de poliție și verificat dacă are permis de conducere, ocazie cu care s-a constatat că are un asemenea permis.

Cu acel prilej, poliția a mai constatat că mașina respectivă era radiată din circulație. Instanța a reținut, însă, corect, că inculpatul a cumpărat autoturismul cu certificat de înmatriculare și plăcuțele respective și nu avea de unde să știe că, în intervalul scurs de la data cumpărării mașinii, din Germania, până la data controlului făcut de poliția din România, automobilul a fost radiat din circulație (în Germania). Or, infracțiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 se comite numai cu intenție directă, intenția pe care inculpatul nu a avut-o. Organele care au dispus, în Germania, radierea, din circulație, a mașinii, erau obligate să comunice acest lucru și poliției române, ceea ce nu au făcut, lucru neimputabil inculpatului.

Așa fiind, legal și temeinic, inculpații au fost achitați de orice penalitate, încât, în baza art. 414 1 C. proc. pen., recursul în anulare va fi respins, conform dispozitivului deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 2850 din 27 octombrie 2000 a Judecătoriei Ploiești, deciziei penale nr. 622 din 30 mai 2003 a Tribunalului Prahova și deciziei penale nr. 1110 din 3 octombrie 2003 a Curții de Apel Ploiești, privind pe inculpații C.I. și C.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 ianuarie 2005.