ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 478/2005

Asupra recursului în anulare

de față;

Din actele dosarului,

constată următoarele:

Parchetul de pe lângă Judecătoria

Ploiești, prin rechizitoriul din 22 martie 2000, trimite în judecată pe

inculpații:

infracțiunile de șantaj (trei fapte), conducerea pe drumurile publice a unui

autoturism fără a avea permis de conducere și violare de domiciliu, prevăzute

de art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 36 alin.

(1) din Decretul nr. 328/1966 și art. 192 alin. (2) C. pen. și

infracțiunile de șantaj (două fapte) și conducerea pe drumurile publice a unui

autoturism neînmatriculat, prevăzute de art. 194 alin. (1), cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. și art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.

S-a reținut că, la 3

decembrie 1998, inculpatul C.C. a încredințat autoturismul său, spre a fi

condus pe drumurile publice de către o altă persoană, deși știa că nu este

înmatriculat.

De asemenea, la 28 iunie

1999, cei doi inculpați, sub amenințarea cu moartea și sechestrarea copiilor și

a întregii familii lui R.C., l-au determinat să scrie o chitanță din care

rezultă că primul vinde societății acestuia din urmă, SC C. SRL Ploiești,

pentru suma de 200.000.000 lei, o baracă metalică, iar în intervalul 1 iulie –

26 octombrie 1999, inculpatul C.C. a mai obținut, prin amenințare, de la partea

vătămată, diferite sume de bani, în total 15.000.000 lei.

Judecătoria Ploiești, prin

sentința penală nr. 2850 din 27 octombrie 2000, în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

și art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.I.,

pentru infracțiunile de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără a

poseda permis, violare de domiciliu și șantaj (fapta din 16 august 1999, parte

vătămată N.V.), prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, art.

192 alin. (2) și art. 194 alin. (1) C. pen.

Totodată, a condamnat pe

același inculpat la câte un an și 6 luni de închisoare, pentru două infracțiuni

de șantaj, prevăzute de art. 194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și

art. 37 lit. b) C. pen.

De asemenea, a condamnat pe

inculpatul C.C. la:

a) un an de închisoare,

pentru infracțiunea de șantaj, în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin.

(1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fapta din iunie 1996 – octombrie

1999;

b) 9 luni de închisoare,

pentru infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) din același cod,

prin schimbarea încadrării juridice, conform art. 334 C. proc. pen., din art.

194 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fapta din 16 iulie 1999

și

c) 6 luni de închisoare,

pentru fapta prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, fapta

din 3 decembrie 1998.

În temeiul art. 33 și art.

34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de

un an de închisoare.

Pentru a pronunța achitarea

parțială a inculpatului C.I., instanța a reținut că acesta nu a exercitat

amenințări pentru a dobândi un folos în mod injust asupra părții vătămate N.V.

la 16 august 1999, și nici nu a pătruns sau rămas fără drept în domiciliul

acesteia.

Referitor la infracțiunea

prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, a reținut că

declarația, singulară, a părții vătămate V.D.F. nu se poate corobora cu alt

mijloc de probă, fiind dubii în privința săvârșirii acesteia.

Tribunalul Prahova, prin

decizia penală nr. 622 din 30 mai 2003, a admis apelul declarat de procuror, a desființat

în parte sentința și a majorat, la câte 3 ani de închisoare, pedeapsa aplicată

inculpatului C.I., pentru cele două infracțiuni de șantaj în formă continuată.

De asemenea, în baza art.

194 alin. (1), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., l-a condamnat la 3 ani de

închisoare și pentru fapta din 16 august 1999, față de partea vătămată N.V.,

iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, la 3 ani și 6 luni de

închisoare.

Conform art. 33 lit. a) și

art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai

grea, de 3 ani și 6 luni de închisoare.

De asemenea, a majorat

cuantumul pedepselor aplicate inculpatului C.C., urmând ca acesta să execute

pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 6 luni de închisoare.

În baza art. 10 din Legea

nr. 137/1997, a revocat grațierea pedepselor de 6 luni de închisoare și 4 luni

de închisoare, aplicate inculpatului C.C., prin sentința penală nr. 856 din 14

octombrie 1997 a Judecătoriei Câmpina, definitivă prin neapelare, pentru

infracțiunile prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 și art.

293 C. pen., urmând ca rezultanta să fie executată alături de pedeapsa din

prezenta cauză.

Totodată, a menținut

achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din

Decretul nr. 328/1966 și a dispus încetarea stării de liberare provizorie sub

control judiciar a inculpatului C.C., conform art. 160

5

alin. ultim

C. pen.

Curtea de Apel Ploiești,

prin decizia penală nr. 1110 din 3 octombrie 2003, a admis recursurile

declarate de inculpați și i-a achitat pentru infracțiunile deduse judecății, în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

La 23 septembrie 2004,

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în baza art. 409 și art. 410 C. proc. pen., declară recurs în

anulare, motivând că achitarea inculpaților este consecința unei grave erori de

fapt.

Recursul în anulare este

nefondat.

Probele existente atestă,

fără dubiu, că între inculpați și părțile vătămate au existat relații bune.

Conflictele au început în

anul 1997, când inculpatul C.I. a comandat o baracă metalică, la SC C. SRL

Ploiești, unde patron era R.C.

Inculpatul a convenit să

plătească 68 milioane lei, iar cu ocazia comenzii a achitat 60 milioane, urmând

ca diferența să fie plătită în momentul montării barăcii.

După câteva luni, neobținând

autorizația de amplasare, inculpatul C.I. a convenit cu R.C. ca acesta din urmă

să vândă baraca și să-i restituie suma convenită.

R.C. a vândut baraca, cu

suma de 500 milioane lei, dar nu a dat banii inculpatului, deși acesta a

repetat cererea, în 1998 și 1999.

Pe acest fond, R.C. a

convenit cu I.C. să-i achite suma de 200 milioane lei, sens în care a semnat o

chitanță, angajament pe care, însă, nu l-a respectat, deși l-a asumat de bună

voie.

Inculpații s-au plâns

poliției.

C.C. a avut relații de

afaceri și cu părțile vătămate V.F. și N.V., cărora le-a dat niște produse,

pentru a le vinde.

Și aceste părți vătămate au

întârziat să-i achite lui C.C. contravaloarea produselor încredințate spre

vânzare.

În cele din urmă și după

multe cereri, V.F. a achitat lui C.C. 6 milioane lei și 400 dolari S.U.A.,

urmând ca și N.V. să-i dea diferența de 700 dolari S.U.A.

S-a făcut dovada că

inculpații nu au urmărit să obțină, pentru ei, un folos injust, banii ceruți de

ei datorându-li-se în urma unor afaceri comerciale, afaceri recunoscute de

părțile vătămate, încât, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive

ale infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 194 C. pen.

Nici elementele constitutive

ale infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 C. pen., nu

sunt întrunite.

În adevăr, în virtutea

relațiilor, apropiate, de afaceri, inculpații se întâlneau frecvent cu

partenerii comerciali, la sediile societății comerciale sau la domiciliile lor.

Chiar atunci când inculpații

discutau cu partenerii lor de afaceri despre achitarea unor datorii, aceștia

din urmă îi invitau în casă, pentru discuții, situație confirmată de părțile

vătămate.

Astfel, în fața primei

instanțe, partea vătămată N.V. a confirmat că el nu a fost amenințat de către

inculpați, care au venit doar să-i ceară mărfurile încredințate sau

contravaloarea acestor bunuri.

Greșită a fost și

condamnarea inculpatului C.C., pentru infracțiunea prevăzută de art. 35 alin.

(1) din Decretul nr. 328/1966.

În cauză este, indubitabil,

stabilit că, în toamna anului 1998, inculpatul C.C. a cumpărat un autoturism,

condus, la 3 decembrie 1998, de către D.C., care a fost oprit de poliție și

verificat dacă are permis de conducere, ocazie cu care s-a constatat că are un

asemenea permis.

Cu acel prilej, poliția a

mai constatat că mașina respectivă era radiată din circulație.

Instanța a reținut, însă,

corect, că inculpatul a cumpărat autoturismul cu certificat de înmatriculare și

plăcuțele respective și nu avea de unde să știe că, în intervalul scurs de la

data cumpărării mașinii, din Germania, până la data controlului făcut de

poliția din România, automobilul a fost radiat din circulație (în Germania).

Or, infracțiunea prevăzută

de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 se comite numai cu intenție

directă, intenția pe care inculpatul nu a avut-o.

Organele care au dispus, în

Germania, radierea, din circulație, a mașinii, erau obligate să comunice acest

lucru și poliției române, ceea ce nu au făcut, lucru neimputabil inculpatului.

Așa fiind, legal și

temeinic, inculpații au fost achitați de orice penalitate, încât, în baza art.

414

1

C. proc. pen., recursul în anulare va fi respins, conform

dispozitivului deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 2850 din 27 octombrie

2000 a Judecătoriei Ploiești, deciziei penale nr. 622 din 30 mai 2003 a

Tribunalului Prahova și deciziei penale nr. 1110 din 3 octombrie 2003 a Curții

de Apel Ploiești, privind pe inculpații C.I. și C.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 21 ianuarie 2005.