ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1701/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 451 din 19

februarie 2002, Judecătoria sectorului 4 București l-a condamnat pe inculpatul

Șt.C. la 5 ani închisoare în baza art. 215 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen.

S-a făcut aplicația art. 64 și art.

71 C. pen.

A fost admisă și acțiunea civilă a

părții civile N.I., fiind obligat inculpatul la 200.000 lei și echivalentul în

lei a 1100 dolari S.U.A. către aceasta.

S-a luat act că partea vătămată F.C.

nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 118 lit. d) C. pen.,

s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumelor de 100 dolari S.U.A. și

1.350.000 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că, în luna aprilie 1998, inculpatul Șt.C. a primit sumele

de 100 dolari S.U.A. și 1.350.000 lei de la partea vătămată F.C., afirmând că

prin influența pe care o are asupra unor funcționari de la Registrul Auto Român

și la organele de poliție, poate obține înmatricularea unui autoturism fără a

mai fi nevoie de verificarea faptică a stării tehnice a acestuia.

Același inculpat în cursul lunii

iunie 1998, a pretins și primit sumele de 1200 dolari S.U.A. și 200.000 lei de

la partea vătămată N.I., afirmând că are cunoștințe în rândul funcționarilor

Ambasadei Marii Britanii la București și promițând obținerea prin aceste

relații, a vizei turistice de intrare în Anglia pentru fiul acestuia.

Hotărârea a rămas definitivă prin

neapelare.

Împotriva acestei hotărâri

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare invocând cazurile de casare prevăzute de art. 410

alin. (1) partea I pct. 7 și partea a II-a pct. 5

1

C. proc. pen.,

respectiv greșita încadrare juridică dată faptelor și desfășurarea judecății în

condițiile în care procedura de citare cu inculpatul nu a fost îndeplinită.

În dezvoltarea motivelor de casare

s-a arătat, sub primul caz invocat, că faptele inculpatului Șt.C. de a fi

pretins și primit sume importante de bani de la două persoane, pe care le-a

făcut să creadă că are influență asupra unor funcționari de la Registrul Auto

Român, respectiv Ambasada Marii Britanii, în a căror competență se aflau

problemele în care erau interesați cei care au solicitat intervențiile, pentru

a-i determina să le rezolve în mod convenabil, întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C.

pen. și nu ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) C.

pen., așa cum a reținut instanța.

Asemenea, s-a invocat greșita

aplicare a dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen., neputându-se reține o

rezoluție infracțională unică, întrucât cele două acte de trafic de influență

au fost comise în modalități distincte, față de persoane diferite, în

împrejurări deosebite și după trecerea unor intervale semnificative de timp,

astfel încât, sunt incidente dispozițiile art. 33 lit. a) C. pen., referitoare

la concursul real de infracțiuni.

În dezvoltarea celui de-al doilea

caz de casare s-a arătat că inculpatul a fost judecat în lipsă, considerându-se

îndeplinită procedura de citare prin afișarea citațiilor „pe ușa principală a

locuinței destinatarului” la cele două adrese indicate de acesta în cursul

urmăririi penale, cu toate că, așa cum rezultă din procesele verbale ale

organului de poliție, încheiate în executarea mandatelor de aducere, inculpatul

nu mai locuia faptic la acele adrese de mai mult timp.

În aceste condiții, instanța trebuia

să realizeze procedura de citare cu inculpatul în conformitate cu dispozițiile

art. 177 alin. (4) C. proc. pen., prin afișare la sediul consiliului local în a

cărui rază teritorială unde au fost săvârșite infracțiunile.

Verificând hotărârea atacată în

raport cu motivele de casare invocate, Curtea constată că recursul în anulare

este fondat.

Așa cum rezultă din mijloacele de

probă, respectiv plângerile și declarațiile numiților N.I. și F.C.,

declarațiilor martorilor S.D., N.A., D.T. și D.G., coroborate cu declarațiile

inculpatului Șt.C. din cursul urmăririi penale, acesta din urmă în luna aprilie

1998 a pretins și primit de la numitul F.C., 100 dolari S.U.A. și 1.350.000

lei, pentru a determina funcționari ai Registrului Auto Român și lucrători ai

organului de poliție să elibereze actele necesare și, respectiv, să

înmatriculeze un autoturism fără să mai fie efectuată verificarea tehnică a

mijlocului auto, prevalându-se de influența pe care a lăsat să se creadă că o

are asupra acestora.

În luna iunie 1998, la o dată

nestabilită (data de 31 iunie 1998 consemnată în declarațiile din cursul

urmăririi penale și prin rechizitor neexistând în calendar!!) inculpatul Șt.C.

a pretins și primit sumele de 1200 dolari S.U.A. și 200.000 lei de la numitul

N.I. pentru a interveni la funcționari ai Ambasadei Marii Britanii la

București, pe lângă care a afirmat că are influență, pentru a obține viza de

intrare în Anglia pentru fiul cumpărătorului de influență.

Faptele, astfel cum au fost

reținute, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de

influență, prevăzută de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În realizarea situației premisă a

acestei infracțiuni, inculpatul Șt.C. s-a prevalat de influență la unități în

competența cărora se afla efectuarea actelor de natura acelora în care erau

interesați cumpărătorii de influență. Este irelevant faptul că inculpatul nu a

atribuit nume funcționarilor din aceste unități pe lângă care a pretins că are

influență ori că numele atribuite sunt reale sau fictive, importantă fiind

precizarea actului în vederea efectuării căruia va interveni.

Și sub aceste aspecte condițiile din

norma de incriminare în discuție sunt realizate, inculpatul pretinzând că are

influență asupra unor funcționari de la Registrul Auto Român și a unor

lucrători de poliție, iar în al doilea caz, asupra unor funcționari ai

Ambasadei Marii Britanii la București, competente să rezolve, fiecare, problemele

în care erau real interesați numiții F.C. și N.I.

În ambele cazuri, modalitatea

normativă de săvârșire a infracțiunilor a constat în pretinderea unor sume de

bani în scopul de a interveni pe lângă funcționarii unităților menționate,

pentru a determina rezolvarea convenabilă a solicitărilor.

Este lipsit de importanță faptul că,

în realitate, inculpatul nu avea nici o influență, lăsând doar să se creadă că

are așa ceva și că nici nu a intervenit pe lângă vreun funcționar.

În raport de cele ce preced,

încadrarea juridică în dispozițiile art. 215 alin. (1) C. pen., dată de

instanță, este greșită.

Întemeiată este și critica privind

greșita aplicare a legii de către instanță atunci când a reținut că cele două

fapte comise de către inculpatul Șt.C. constituie unitatea legală în forma

infracțiunii continuate, prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen.

În adevăr, așa cum rezultă din

datele cauzei, cele două fapte au fost săvârșite de către inculpat în

împrejurări deosebite, față de persoane diferite, profitând de condițiile

prielnice create chiar de cei care erau interesați în intervenții și după

trecerea unui timp apreciabil.

Aceste împrejurări impun concluzia

că inculpatul nu a avut, de la început, reprezentarea cel puțin în ansamblu a

activității desfășurată ulterior, ci a acționat pe baza unor hotărâri

distincte, luate de fiecare dată când i s-a ivit prilejul să comită astfel de

fapte, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 33 lit. a) C. pen.,

referitoare la concursul real de infracțiuni.

Curtea constată că, în raport de

încadrarea juridică legală, în dispozițiile art. 257 C. pen., urmărirea penală

în cauză a fost efectuată și judecata desfășurată cu încălcarea dispozițiilor

legale referitoare la competența după materie, care, potrivit art. 197 alin.

(2) C. proc. pen., este sancționată cu nulitatea actelor.

Potrivit art. 209 alin. (3) C. proc.

pen., în vigoare și la data sesizării instanței, urmărirea penală se efectuează

în mod obligatoriu de către procuror în cazul infracțiunii prevăzută de art.

257 C. pen., iar competența de judecată revine, conform art. 27 pct. 1 lit. a)

C. proc. pen. tribunalului.

Cum urmărirea penală a fost

efectuată în cauză de către organul de cercetare penală al poliției, procurorul

exercitând doar activitatea de supraveghere a respectării legii în activitatea

de urmărire penală, conform art. 216 C. proc. pen. și de verificare a

lucrărilor și soluționare, în baza art. 261-262 C. proc. pen., admițând

recursul în anulare, va fi casată hotărârea pronunțată și se va dispune

restituirea dosarului la procuror în vederea efectuării urmăririi penale.

Văzând și dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de

corupție și cele ale art. 13 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 43/2002 privind

Parchetul Național Anticorupție, aprobată prin legea nr. 503/2002, dosarul va

fi trimis la Serviciul Parchetului Național Anticorupție de la nivelul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Admițând recursul în anulare pentru

acest motiv, apare lipsită de interes examinarea cauzei pentru cazul de casare

prevăzut de art. 410 alin. (1) partea a II-a pct. 5

1

C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței penale nr. 451 din 19 februarie 2002 a Judecătoriei

sectorului 4 București, privind pe inculpatul Șt.C.

Casează hotărârea.

În baza art. 332 C. proc. pen.,

trimite dosarul la Serviciul Parchetului Național Anticorupție de la nivelul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în vederea efectuării

urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 257 C.

pen.

Onorariul de avocat în sumă de

300.000 lei pentru apărarea din oficiu a inculpatului, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

aprilie 2003.