ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6271/2004

Asupra conflictului negativ de competență de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 6 iunie 2003, reclamantul P.M. a chemat în judecată civilă Primăria comunei Bragadiru și Prefectura județului Ilfov pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligate să-i restituie dreptul de proprietate cu privire la terenul intravilan situat în comuna Bragadiru, să-i emită titlu de proprietate pe acest teren și să fie obligate la plata daunelor cominatorii până la data la care își vor îndeplini obligațiile.

Prin sentința civilă nr. 3069 din 1 septembrie 2003, Tribunalul București, secția a VIII a - conflicte de muncă și litigii de muncă, a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului București și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Buftea, potrivit dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 18/1991.

Ca urmare a hotărârii de declinare, reclamantul a formulat o nouă cerere la Judecătoria Buftea, solicitând obligarea pârâtelor Primăria comunei Bragadiru și Prefectura județului Ilfov să-i reconstituie dreptul de proprietate cu privire la același imobil.

La termenul din 3 noiembrie 2003, instanța a dispus conexarea celor două dosare formate

Prin sentința civilă nr. 3162 din 14 noiembrie 2003, Judecătoria Buftea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria comunei Bragadiru și a respins cererea împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală activă. De asemenea, a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Prefectura județului Ilfov ca neîntemeiată și tot ca neîntemeiată cererea conexă formulată în contradictoriu cu Prefectura județului Ilfov.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul P.M.

Prin decizia civilă nr. 1377 din 28 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a apelului, cu motivarea că, potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 195/2004, în materia fondului funciar, apelurile se soluționează de tribunale.

Prin decizia nr. 467 A din 16 septembrie 2004, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Tribunalul a reținut că în materia cererilor conexe, Codul de procedură civilă nu conține dispoziții speciale în ceea ce privește competența soluționării apelului atunci când obiectul cererii principale și al cererii conexe ar atrage competența materială a două instanțe distincte, astfel cum o face în cazul cererilor accesorii și incidentale pentru care operează o prorogare legală de competență. Constatând că temeiurile juridice invocate în cele două cereri conexe sunt diferite, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 169/1997, Tribunalul a apreciat că cererea principală este cea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, hotărând în consecință.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a apelului în favoarea Curții de Apel București, pentru următoarele motive:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 6 iunie 2003, reclamantul a invocat dispozițiile art. 35 din Legea nr. 18/1991. În situația de fapt prezentată, a făcut referire la încercările de a redobândi suprafața de teren în litigiu în temeiul legilor fondului funciar și la faptul că punerea în posesie nu s-a realizat pe vechiul amplasament.

În cererea conexă, înregistrată la 14 august 2003 pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamantul indică drept temei al cererii sale dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2002

Prin urmare, chiar dacă reclamantul își fundamentează cererile pe dispoziții legale diferite, ambele cereri au același obiect, pretențiile reclamantului fiind aceleași.

Este adevărat faptul că o anume situație de fapt expusă și probată trebuie calificată juridic de instanțele de judecată, lămurirea și explicarea obiectului procesului presupunând stabilirea tuturor instituțiilor și regulilor juridice aplicabile. În același timp însă, calificarea juridică a unei situații de fapt date nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilității, schimbându-se, astfel, total obiectul și temeiul juridic al acțiunii.

Or, în motivele de apel depuse la 26 aprilie 2004 reclamantul arată că instanța „nu a înțeles acțiunea formulată de mine și nu s-a pronunțat pe temeiul juridic invocat, respectiv art. 26 din Legea nr. 10/2001”.

În consecință, constatând că instanțele au fost sesizate cu un litigiu ce vizează aplicarea Legii nr. 10/2001, Înalta Curte va trimite dosarul Curții de Apel București ca instanța competentă să soluționeze apelurile în această materie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Stabilește competența de soluționare a apelului declarat de reclamantul P.M. împotriva sentinței civile nr. 3162 din 14 noiembrie 2003 a Judecătoriei Buftea în favoarea Curții de Apel București.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2004.